Camera de Comerţ şi Industrie Maramureş (director, ing. Gheorghe Marcaş) împlineşte 25 de ani de la înfiinţare, prilej de bilanţ pentru noi toţi, cei care trăim în acest judeţ de deal şi munte. Cifrele statistice arată că industria este dominată de firmele care se ocupă cu lemnul, în cotă de 43%. Acest lucru se vede şi în topul firmelor maramureşene. Strategia de dezvoltare a judeţului trebuie schimbată, pentru a diversifica industria şi a nu supraexploata resursele pe care le avem.
Este adevărat că Maramureşul era în urmă cu 25 de ani un judeţ monoindustrial, dominat de minerit, prin cele zece mine de metale neferoase şi preţioase. Într-o vreme, judeţul producea opt tone de aur pe an, plus argint, plumb, cupru. Industria minieră şi metalurgică ocupa 45% din producţie, minele fiind însoţite de două combinate de prelucrare a minereurilor, două unităţi industriale de maşini şi utilaje miniere şi un institut de cercetare în domeniu. Toate acestea au fost desfiinţate de stat, la sugestia Băncii Mondiale, deoarece mineritul era subvenţionat de la bugetul de stat cu sume pe care contribuabilii nu le mai puteau suporta. Repornirea mineritului odată închis, cu asigurarea condiţiilor de protecţie a mediului şi a oamenilor împotriva poluării, presupune cheltuieli pe care nimeni nu le poate suporta, nici statul (ministrul Economiei a fost ieri după-amiază în Baia Mare pentru a discuta tocmai aceste probleme), nici investitorii nu se înghesuie să concesioneze perimetrele miniere.
Dar nu putem accepta să ne transformăm într-un judeţ care trăieşte exclusiv de pe urma exploatării lemnului din păduri şi a prelucrării acestuia. La început, firmele au exportat buşteni, pe an cîte 200.000-300.000 de metri cubi, ceea ce înseamnă cam o mie de hectare de pădure, dublu decît permite exploatarea durabilă a celor 250.000 de hectare de teren cu vegetaţie forestieră. Stoparea exportului de lemn rotund a adus în ţară capital străin, au fost înfiinţate firme de prelucrare a lemnului, precum Aramis, Italsofa, Plimob (care produce stratificate de calitate pentru export), Mobam, Taparo Borcut, Vîrsteana, Laguna, Ghişe şi multe, multe altele mai mici, răspîndite pe tot teritoriul judeţului, cu investitori străini, cele mari, mai ales, dar şi cu investitori români, ce în 25 de ani au crescut cît alţii, în alte ţări, în cîteva generaţii. Cert este că, pe spatele pădurii, s-au dezvoltat afaceri legale, care au dat avînt economiei judeţului şi o susţin 43%, cam cît mineritul de dinainte de 1989. Am înlocuit aşadar o monoindustrie cu alta, ceea ce nu este semn prea bun, mai ales în perspectiva următorilor 25 de ani.
Opiniile comentatorilor sînt împărţite, dar evidenţa nu poate fi contestată. Sîntem un judeţ cu o economie puţin evoluată, cifrele ne arată pericolul de a deveni dependenţi de firmele de exploatare şi prelucrare a lemnului. Vorbind pe înţeles, s-a tăiat destul! Legea pădurilor nu se poate aplica, poliţia pădurilor nu funcţionează, doar limitarea exploatării lemnului ar putea opri dezastrul ce se arată. În păduri, exploatarea industrială trebuie stopată. Dacă mai acceptăm ca pădurile să fie tăiate atît de dur, vom regreta amarnic.
Însă ce să facem cu multele firme de procesare a lemnului? Este o problemă mare pentru Guvern, Prefectură şi Primării (se vor muta în… Siberia).
