S-a dus dintre noi, duminică dimineaţă, PĂTRU LU’ PUPĂZĂ, unul din marii cioplitori în lemn ai Maramureşului. A căzut ca un stejar bătrân, doborât de săcurea nemiloasă a sorocului care vine la toate cele lăsate de Domnul pe pământ.
În ajunul Anului Nou, mi-a dat telefon – cum făcea de fiecare dată la marile sărbători -, mi-a urat An Nou fericit şi am povestit olecuţă de oamenii din lumea asta… Când am primit vestea cea tristă, vocea lui – pe care o ştiu atât de bine – îmi era încă proaspătă în ureche şi-n gând, căci mă gândeam să-i fac o vizită-surpriză de ”Crăciunu’ cel Bătrân”.
S-a dus şi a lăsat în urma lui, împrăştiate generos prin lumea mare, sute de cioplituri şi sculpturi în lemn: porţi, troiţe, căpriori, uşi, fuse cu ţurgalău, chei … dar şi ”Bota cu Horinca” din care au gustat mulţi dintre foarte mulţii săi prieteni pe care a ştiut să şi-i facă.
S-a dus şi a lăsat în urma lui amintirea unui om de suflet, de viaţă şi de petrecere, cu care îţi era mai mare dragul să stai la un pahar şi să-l asculţi, că avea mereu multe vorbe frumoase în traista sufletului său mare.
S-a dus şi n-am apucat să scriu cartea despre el, pe care am tot gândit-o şi plănuit-o amândoi, în ultimii ani, şi-n care urma să povestim şi despre multele clipe frumoase petrecute împreună din 1974, de când ne-am cunoscut.
S-a dus şi-mi pare nespus de rău că nu ştiu ce să spun mai mult decât „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnescă!” (Ioan ARDELEANU-PRUNCU)
