Criza învăţămîntului este generată de criza de cunoaştere. Gîndirea şi practica educaţională trebuie schimbate în acord cu civilizaţia şi cultura europeană. Nu mai acceptăm un învăţămînt care se laudă cu elitele (olimpicii), iar masa elevilor şi studenţilor este profană.
Cauza acestei stări de fapt se găseşte în confruntările economice şi politice din ultimii 25 de ani. Profesorul a căzut de pe piedestalul de domn Trandafir respectat şi lăudat. Elevii de azi au ieşit din această realitate învechită şi trăiesc într-o altă lume, aproape virtuală, care îi apropie de cunoaşterea „electronică”. Ei caută proaspăta realitate şi încep să gîndească prin prisma noii conştiinţe a acestei existenţe hiper virtuale, de care profesorii şi părinţii încă nu sînt conştienţi.
Ministerul Educaţiei îşi propune să schimbe planurile cadru, discuţii şi controverse iscînd încercarea de a crea materii interdisciplinare: istoria să fie studiată în cadrul educaţiei cetăţeneşti, matematica să fie cuplată cu informatica etc. Dar nu aceasta este esenţa reformei curriculare. Elevilor şi studenţilor le putem preda orice subiect, în orice stadiu al dezvoltării lor. Şcoala începe la 6 ani, cu tendinţă de scădere, preşcolarii învaţă limbi străine, prin joc, de pe la 2-3 ani. Putem preda noţiuni oricît de grele, elevii şi studenţii le vor înţelege. Problema este să găsim profesori apţi să transmită „noţiuni grele”, de vreme ce nu pot preda nici simple!
La clasă, dorim ca elevii să fie cuminţi şi ascultători, să accepte că educaţia este cel mai important factor de perfecţionare a naturii umane. Dar tinerilor nu le pasă şi frînează cel mai adesea vocaţia de a se desărvîrşi pe ei înşişi. Sau aşa credem. Este cert că înţelegem cu greu, atît noi, părinţii, cît şi cadrele didactice, că elevii şi studenţii nu sînt perfecţi şi nici imperfecţi, ci doar apţi să se desăvîrşească, după puterea fiecăruia în parte. Această tratare diferenţiată a discipolilor ne este peste putinţă să o acceptăm în şcolile publice. Statul rupe sistemul în două, apar aşa-zise şcoli şi clase de elită, de parcă ar exista elevi de elită.
Pentru stat, ar trebui să existe doar şcoli de masă. Ministerul Educaţiei are o singură obligaţie pe care trebuie să şi-o respecte, să susţină învăţămîntul public. Strategia trebuie schimbată, dacă nu dorim prelungirea reformelor abulice. Principalul scop al şcolii să fie sprijinirea şi îndrumarea elevilor să aibă încredere în ei înşişi. Modalitatea de realizare ţine de pedagogie şi de calitatea profesorilor să dea credit elevilor, să-i încurajeze în ce au bun şi să nu le impună să facă ceea ce nu pot sau ce nu vor să facă. (Cu elevii recalcitranţi ce facem? Le chemăm părinţii să vină la şcoală şi să asiste la ore.)
Oamenii şi elevii în mod special au capacitatea de a se autocrea şi autodepăşi, iar profesorii trebuie să fie solidari cu elevii (să renunţe la sine şi să se dedice meseriei de dascăl). Dar la noi cadrele didactice ridică în faţă stindardul sindical, copiii accesează prof-internetul şi se simt actuali, iar noi, părinţii, constatăm cel mai adesea că învăţarea în şcoală nu este eficientă.
Reforma curriculară are precondiţii obligatorii într-un sistem democratic, ca nu doar ministerul şi sindicatele să negocieze viitorul şcolii, ci şi părinţii şi elevii să fie consultaţi efectiv, fiecare în parte. Şcoala ar trebui să devină un templu al noii societăţi, dar este ţinută sclavă de profani şi fanatici. Dacă nu consultăm elevii şi părinţii (forţele progresului), vom rămîne cu acelaşi mod învechit de a gîndi, încremeniţi în viziuni dogmatice, într-o realitate paralelă cu cea postmodernă.
