La începutul anului școlar 2025-2026, Ioana Hochia a renunțat la statutul de inspector școlar pentru învățământul primar și alternative educaționale și s-a întors la catedră. Pentru unii, decizia a fost surprinzătoare, căci cine nu visează la un statut mai înalt?
Ioana Hochia a decis că preferă să lucreze cu copiii, să-i călăuzească întocmai ca o mamă. În plus, plină de energie, de voioșie și de optimism, Ioana Hochia se implică în Atelierul de copt idei și în activitățile Asociației Mansio. Ioana Hochia este născută în Baia Mare, a copilărit în Firiza și spune că a avut parte de „o copilărie presărată cu joacă, imaginație și… multă școală. Școala mea de acasă, pentru că îmi plăcea să mă joc de-a învățătoarea cu o seriozitate care i-ar fi făcut invidioși pe adulți”. Este absolventă a Centrului Universitar Nord Baia Mare, având și un master în Drepturile omului. „Anii de navetă zilnică Firiza – Baia Mare au fost mai mult decât drumuri: au fost lecții de independență. Petreceam ore întregi în stațiile de autobuz și pe autobuz, ascultând oamenii. Oameni cu povești, cu griji, cu bucurii mărunte. Așa am descoperit că îmi place să ascult. De fapt, asta fac cel mai bine: ascult, sintetizez și acționez. O trăsătură moștenită de la mama, care a făcut mereu același lucru, cu o naturalețe simplă și frumoasă”, mărturisește Ioana Hochia. Și mai este ceva care o definește: muzica și în special Jazzul. „Așa sunt eu: un om care ascultă, creează, simte, învață și se reinventează – cu simplitate, parfum de flori și un playlist bun în fundal”, se autocaracterizează Ioana Hochia.
„O etapă intensă, plină de provocări, învățare și descoperiri”
R: Noul an școlar v-a adus o nouă schimbare în cariera profesională. Ați renunțat la statutul de inspector școlar și v-ați întors la catedră. Ce v-a motivat să reveniți în postura de învățătoare?
I.H.: Ei bine… uneori, în viață, ajungi într-un loc care arată bine pe hârtie, dar nu se simte bine în suflet. Funcția de inspector pentru învățământul primar și alternative educaționale a fost, pentru mine, ca o haină elegantă pe care o îmbraci, o admiri în oglindă și apoi îți dai seama că… nu poți respira în ea. Am înțeles destul de repede că, deși era o poziție importantă și onorantă, nu mă regăseam acolo. Pentru că în tot acest mecanism administrativ, alert și încărcat, eu începeam să dispar. Simțeam că mă transform într-un executant de sarcini, nu într-un om care creează spații de învățare. Simțeam că alerg mult, dar în direcția altora. Simțeam că nu mai sunt eu. Colegii mei din Inspectorat m-au primit cu brațele deschise, cu răbdare și cu un fel de bunătate care nu apare în fișa postului, dar care face toată diferența. M-au ajutat, m-au ghidat, mi-au explicat proceduri, m-au liniștit când totul părea prea mult, și au făcut-o mereu cu zâmbet și profesionalism. De fapt, tocmai pentru că am fost înconjurată de oameni buni, am putut să înțeleg cu claritate că problema nu era locul, ci nepotrivirea mea cu acel ritm și acel tip de activitate. Ei au fost suportul care m-a făcut să realizez lucruri importante: că nu e despre oameni, ci despre rol; că nu e despre competență, ci despre potrivire; că uneori poți aprecia un loc, dar să știi că nu este locul tău. Le sunt recunoscătoare pentru tot ce m-au învățat — pentru că, în felul lor, m-au ajutat să mă văd mai bine. M-au ajutat să înțeleg ce pot, ce vreau, ce nu vreau și ce fel de drum îmi doresc cu adevărat.
R: Cum a fost activitatea de inspector şi care au fost principalele realizări?
I.H.: Perioada petrecută în funcția de inspector școlar a fost, pentru mine, o etapă intensă, plină de provocări, învățare și descoperiri. A fost ca o fereastră larg deschisă către întregul sistem educațional – cu tot ce are el mai frumos, mai complicat și mai uman. M-am aflat, pentru prima dată, în postura de a vedea „pădurea”, nu doar „copacii”, și asta mi-a schimbat perspectiva asupra educației în ansamblu. A fost o activitate dinamică, alertă, care mi-a solicitat atenție, organizare, echilibru și multă responsabilitate. Fiecare zi venea cu o altă provocare, un alt telefon, o altă școală, o altă situație care trebuia înțeleasă și rezolvată. Am învățat despre legislație, proceduri, coordonare, comunicare instituțională și, poate cel mai important, despre diversitatea realităților școlare. Comunitatea Atelier de Copt Idei este unul dintre proiectele mele de suflet. S-a născut cu un an înainte ca eu să ajung la Inspectorat, din dorința sinceră de a crea un spațiu în care învățătorii să nu fie doar cadre didactice, ci și oameni care împărtășesc, care se susțin, care învață și se inspiră unii de la alții. A pornit ca o întâlnire între câțiva oameni cu inimi mari și minți deschise – și, fără să-mi dau seama, a devenit o comunitate adevărată: vie, caldă, creativă, plină de energie și curaj. Le mulțumesc Ancuței Dîrle și Ioanei Crișan care sunt mereu alături de mine în acest demers. Comunitatea este formată din oameni care cred în educație, în colaborare, în puterea ideilor mici puse împreună, oameni care nu se tem să încerce, să greșească, să se reinventeze, oameni care, atunci când obosesc, nu renunță – se sprijină unii pe alții. Această comunitate m-a însoțit și înainte, și în timpul, și după perioada în care am fost inspector. Nu m-a definit funcția. Nu m-au definit atribuțiile. M-au definit relațiile. Iar oamenii din „Atelier de Copt Idei” au fost acolo pentru mine în toate etapele. Când am ajuns la Inspectorat, ei au fost cei care m-au încurajat, m-au susținut, mi-au trimis mesaje, idei, feedback. Nu pentru că eram „inspectorul lor”, ci pentru că eram Ioana. După ce am plecat de la inspectorat, această comunitate nu a dispărut – dimpotrivă, a devenit ancora mea: locul în care m-am întors și în care m-am simțit din nou eu.
Atelier de Copt Idei este, pentru mine, o dovadă că: se poate învăța și altfel, se poate colabora cu bucurie, schimbarea începe în comunități mici, dar puternice, profesorii nu sunt singuri, atâta timp cât se țin de mână.
Un alt eveniment cu care mă mândresc e Gala Învățătorilor. Un moment special, o sărbătoare a oamenilor care, zi de zi, aprind scântei în mintea și inimile copiilor. Și, deși a părut un eveniment mare, elegant, frumos structurat, adevărul este că el s-a născut din prietenie. A fost posibil datorită oamenilor dragi pe care îi cunoșteam deja din mediul ONG, oameni care au venit alături de mine nu pentru funcții sau obligații, ci din respect, loialitate și bucuria de a construi ceva împreună. A fost o gală făcută cu suflet și cu prieteni, iar asta s-a simțit în fiecare detaliu — în atmosferă, în emoții, în zâmbetele celor care au participat.
„Adun în mine fragmente din fiecare experiență… Le păstrez, le transform, le dau mai departe”
R: Cum a fost parcursul dumneavoastră profesional?
I.H.: Dacă ar fi să descriu începutul drumului meu profesional într-o imagine, ar fi o sală de clasă mică, luminoasă, în care eu – cu emoții și entuziasm – încercam să mă descopăr prin ochii copiilor. Acolo am înțeles prima dată că fiecare copil poartă cu el o poveste, iar eu eram doar ghidul care îi lumina paginile. Am intrat în lumea educației cu aceeași curiozitate cu care, copil fiind, amestecam petalele de flori în borcănele: cu ideea că poate, poate, o să iasă ceva frumos. Și a ieșit.
De-a lungul anilor, am fost secretară, manager de proiecte, dispecer, traducătoare, educatoare, învățătoare, profesoară, inspectoare, formatoare și… colecționară de povești umane. Nu în sensul clasic, ci în sensul în care adun în mine fragmente din fiecare copil, fiecare coleg, fiecare părinte și fiecare experiență care m-a pus pe gânduri. Le păstrez, le transform, le dau mai departe. La un moment dat, m-am trezit nu doar predând, ci construind context: ateliere, proiecte pentru școli și pentru comunitatea Firiza, programe pentru profesori, spații de învățare în care oamenii vin să se cunoască pe ei înșiși și între ei. Mi-am dat seama că sunt un om care nu poate sta într-un loc, nu pentru că mă plictisesc – ci pentru că învățarea/educația e mișcare. (va urma)
