Reiau întâmplări de neuitat din acel timp radical, istoric, când am pornit și noi, maramureșenii, să cunoaștem oameni și pământuri de dincolo de Prut. Basarabia românească, interzisă mai mult de o jumătate de veac. În vremea trecută știam foarte puține lucruri despre pământurile românești dintre Prut și Nistru. Eu am aflat despre Basarabia de la un consătean, care, în perioada interbelică, slujise țara sub drapel românesc, la Soroca. Atunci, teritoriul aparținea României. Apoi am început să o descoperim, trecând Prutul, ori invitând basarabeni să ne cunoască acasă. Am avut norocul să cunosc intelectuali, mai ales istorici și scriitori, care știau multe despre spiritul românesc de dincolo de apă. Aveau în ei îndemnul cunoașterii unui pământ care ne-a fost răpit și interzis.
Aveam și în Maramureș oameni care doreau să reconstituie istoria adevărată, imediat după căderea Cortinei de Apă, cu pasul și cu vorba românească. Printre care m-am numărat. Aveam în mine crezul lui Eminescu: a rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominației străine asupra acestui teritoriu românesc! Îmi aduc aminte de primul drum la Chișinău, cu încărcătură inițiatică, pus la cale de un grup de maramureșeni dornici de a cunoaște acel pământ mușcat. Este vorba despre domnul Mircea Șuteu, pe atunci director la o societate comercială din Baia Mare, Lucian Blaga, tot director, luminați de cântecele corului bărbătesc din Finteușu Mare, dirijor profesorul Valentin Băințan. Mai era și celebrul meșter popular Alexandru Perța-Cuza autorul mai multor troițe care acum sfințesc locurile de aducere aminte din Basarabia.
La acea neuitată călătorie ne-a fost călăuză creștină părintele Iustin Hodea, pe atunci starețul Mănăstirii Rohia, acum Episcopul Maramureșului și Sătmarului, sub numele de Iustin Sigheteanul. Popasul de la pasul Tihuța a fost un îndemn pentru acea călătorie de excepție. La hanul Dracula am croit drumul din cuțite și pahare, adică ne-am pus sub semnul lui Eminescu. Ajungând la Iași, am fost la Teiul din Copou, unde corul bărbaților din Finteușu Mare a adus un omagiu Limbii Române. Ne-am îndreptat spre punctul de frontieră Sculeni. Cu fiecare kilometru parcurs simțeam că trăiesc clipe care nu-mi aparțin. Nici vis nu era, ci un amestec ciudat de realitate și reverie.
Cu cât mă apropiam – observați că vorbesc la persoana întâi – îmi treceau prin minte secvențe din lecturi, frânturi de istorie. Hărțile din orele de istorie erau acoperite cu o coală albă, unde era teritoriul dintre Prut și Nistru. Basarabia nu exista pentru noi ca teritoriu românesc. Ne-am apropiat de râul Prut – vedeți am revenit la plural – cu emoții firești. Stăm în fața graniței. Mă uit pierdut de-a lungul râului. Ce poți gândi în fața acestei drame? Multe. Îl așteptăm pe scriitorul Nicolae Dabija, redactor-șef al revistei „Literatura și arta”, deputat în Parlamentul Moldovei, cu care, fiind în trecere spre Iași, ne-am înțeles să ne întâlnim la vama Sculeni. Ne cunoșteam din presa literară de la București și Chișinău. Și din poveștile prietenilor comuni, puțini câți au fost. Ca de pildă poetul Liviu Damian, care a fost în Maramureș în decembrie 1983.
Nu, Prutul nu poate fi trecut ca orice apă. Aici trebuie să-ți pleci sufletul. Că Prutul trece prin noi și apoi prin albia lui. Acum poți să-l treci, deși e graniță ca între orice stat, cu grăniceri cu arma la picior. Am fost mai siguri că îl aveam garant pe Nicolae Dabija, pilon al resurecției ideii de reîntregire a neamului. Îl aveam printre noi pe acest personaj care a marcat vremea tulbure a trezirii Basarabiei! Cu el, granița nu era atât de ostilă. Ne-am mângâiat la suflet ascultând cuvintele tribunului:
„Eu vă spun bun venit în țara dumneavoastră, aici acasă. De câteva clipe sunteți în Basarabia! Sper să vă simțiți bine aici, acasă la dumneavoastră și la noi și data viitoare când veți veni să treceți fără popasuri la Prut. Am impresia că descalec sufletul nostru încă o dată din Maramureș”.
Da, cuvinte ce conțineau un adevăr cu rezonanță istorică. În numele bărbaților din Finteușu Mare, profesorul Băințan a rostit aceste frumoase gânduri: „Spun și eu câteva cuvinte în limba care ne ține uniți, care nu ține seama de granițe. Ne-am pregătit de foarte multă vreme, încă înainte de a fi posibil să trecem Prutul”. Părintele Iustin, pe atunci starețul mănăstirii Rohia, care ne-a binecuvântat drumul, a spus: „Trăim momente de o mare intensitate emoțională. Părerea mea, ca slujitor al bisericii, este că Dumnezeu pe care-l slujim și care va dezlega legăturile cele legate este că se uită cu o râvnă la apa Prutului și vrea să o soarbă dintre noi. Asta este părerea mea. Și mama noastră comună care este Patria Română, așteaptă lucrul acesta”.
Meșterul cioplitor Alexandru Perța-Cuza, el însuși devenind un mesager, care a fericit Basarabia cu troițe, a sculptat câteva gânduri dincolo de Prut, care au rămas statui în inima celor prezenți. Atunci am simțit că vine apă și la moara noastră. Dar deocamdată pe râul Prut morile sunt interzise. Nicolae Dabija a plecat spre Iași, iar noi am croit drumul spre mănăstirea Căpriana. Am evocat acest episod pentru a marca 35 de ani de când, un grup de maramureșeni am descălecat în Basarabia. Devenită Republica Moldova, care are parte, în ultima vreme, de multe comentarii neprielnice din partea unor părelnici din generațiile mai noi. Care știu puține fapte din istoria frământată a acestui pământ românesc.
Se schimbă lumea, dar nu în măsură încât să alunecăm în uitare. De aceea, să nu uitați că au fost câțiva curajoși, cum sunt cei din acest text, dar și alți întemeietori de fapte unice peste apă, cum sunt prietenii Teodor Ardelean și Gheorghe Mihai Bârlea. Despre care voi mărturisi în viitor. Cum am făcut-o și la timpul potrivit.
