Strigăm pe toate drumurile că avem nevoie de modele. Cum să nu avem? De cînd este lumea, înţelepciunea s-a transmis spre cei ce vin. Altfel nu am fi ajuns aici. Se vîntura prin viaţa contemporană că nu mai avem modele. Suficient de fals. Cine caută găseşte. De multă vreme, unul din modelele mele – hai să rămînem aproape de acest termen – este băimărean, prozatorul Nicolae Breban. Ca orice intelectual bine conturat, nu are idei pe vrerea tuturor. Aşa ceva nu există, cum ne-a spus alt scriitor, Marin Preda. Cine citeşte cu atenţie eseistica literară şi politică a lui Nicolae Breban se poate regăsi în fulgerul gîndului şi în aristotelica argumentaţie. Am sentimentul că s-au împuţinat serios cei care dezleagă tîlcul ideilor lui percutante. Nicolae Breban amendează discuţia aproape şcolărească despre concepte elementare. Imediat după Revoluţie, în loc să desluşim mult rîvnita libertate, „pe care credeam că am dobîndit-o în cîteva zile, ne-am pomenit împinşi în starea de criză”. În loc să ajungem într-un spaţiu larg, pe care să-l stăpînim, să ne mişcăm liberi, am nimerit într-o sală de aşteptare. Pe lîngă noi nu mai trec trenuri, ori le pierdem cu bună ştiinţă pe cele care au ecartament normal pentru România. Scriitorul ne atrage atenţia asupra unor concepte care se referă la naţiune, independenţă şi chiar statul de drept. În anii prăfoşi (termenul lui Breban) şi contradictorii ai crizei (tranziţia), sîntem aruncaţi într-un recul sociologic care ne dă o atmosferă de zăpăceală şi panică. Chiar furie. Ne trezim că nu mai avem nişte bunuri care erau ale noastre. Ale întregului popor, cum se spunea pe vremuri. Care, topindu-se cu acte în regulă – unele – altele fiind pur şi simplu furate – au stricat serios echilibrul şi stabilitatea socială. Pînă şi libertatea nu mai este aceea pentru care s-a murit. Aflat la un post de televiziune – Trinitas – vocea Bisericii Ortodoxe Române, el de credinţă greco-catolică – apreciază Biserica Ortodoxă „stîlp şi formator al naţiunii şi conştiinţei naţionale”.
Nu uit, cînd Nicolae Breban şi-a căutat mormintele apropiaţilor în micul cimitir de la catedrala din Baia Mare (ctitorită de neamul Brebenilor greco-catolici), m-a rugat să sensibilizez pe cei care cîrmuiesc Biserica Ortodoxă din Maramureş să pună placa cu ctitori – pe partea dreaptă – cum intrăm în catedrală. A înţeles mersul lumii, dar a avut o simplă rugare pentru istorie. Din păcate, a rămas un articol pe prima pagină a ziarului nostru. El, prozatorul, şi-a construit părerea despre postdecembrism într-o metaforă. Cam aşa: „păşind pe un culoar îngust, cum sînt culoarele, şi mergînd, tinzînd cum ni se părea multora, spre o uşă, pe care scria Libertate, dar pe care deschizînd-o, în loc să intrăm într-o cameră, într-o încăpere ceva mai largă, ne-am trezit pur şi simplu într-o groapă”. Întrebare: se clatină oare tot continentul? Se clatină conceptele cele vechi şi încărcate de naţiune, tradiţie sau chiar valoare? se întreabă scriitorul. Ori, încă o dată, cum s-a mai întîmplat, cînd aveam două decenii de la împlinirea noastră stabilă, un vînt bezmetic a tulburat minţile unora? Nu am reuşit (ei, nu noi) să avem demnitate, ci parcă sîntem o turmă care se îndreaptă spre un „tip de organizaţie statală ce seamănă cu un alt fel de tiranie – sud-americană, dar mult mai vicleană, deoarece nu face apel la puterea arbitrară a armelor ori a corporaţiilor”. Oare nu sînteţi prea aspru, domnule Breban? Mi-aţi spus că nu mai aveţi răbdare ca altădată, cînd îl jucaţi pe „profetul acru şi sceptic, deşi prin natura mea, se ştie sînt un vitalist intempestiv, veşnic încrezător în valorile culturii şi ale neamului meu. Bucuros de prezent şi mîndru de a scrie şi a publica în litere latine, dovadă că m-am întors de fiecare dată din locuri şi ţări bogate care încercau să mă ispitească cu atîtea reale şi concrete promisiuni”. Marele bărbat băimărean, care face cultură europeană de multă vreme, pune un semn definitiv pe energia acestui oraş. Urma lui Nicolae Breban în literatura română şi europeană este ca pasul unui uriaş într-o pădure bătută de vînturi. Mă bucur că sînt aproape, cît se poate, de marele bărbat de Europa. De Cicîrlău şi Maramureş. De Recea şi Paris.
