Echim Vancea – 65

0
465

“Echim Vancea îşi construieşte cu fiecare volum, cu fiecare poem un univers poetic original, de o responsabilă unitate stilistică şi un cuceritor spectacol imagistic, din care nu lipsesc liniile transcendenţei. /…/  Poet adevărat, cu destin, curtat mereu de idolii autenticităţii, uzând de jocul unui neoavangardism folosit ca atac dar şi ca refugiu, Echim Vancea îşi onorează cu asupra de măsură condiţia şi destinul ce i-a fost hăruit.” (Daniel Corbu)

pierdere

în somn istovit de caniculă orologiul ţipă
după arşiţa ce se înalţă din muşuroaiele uscate
de toamnă risipindu-se într-o floare a soarelui
licărind stins răpusă de fulgere

oasele înfăşurate în trupuri de melc
aşteaptă vântul de curând izgonit din pântecul
de fecioară fără un strigăt măcar fără durere
maternă deşi limpede-i că o naştere a avut loc

pedeapsă grea se urneşte suferind sub ziduri pustii
somnul stă treaz veghind plăcerile spaimei pe cruce

stanţă II

paşii trecătorilor
au început vânătoarea
de voci urmând aripile unui fluture

când pasărea cocoşată de zbor
îşi şterge sudoarea
de pe aripa însângerată

voci tăcute
se ridică de la masa oaspeţilor
rătăciţi sub ziduri

închiriate războiului de o sută de ani
şi în zadar dosite de ochii
cumpărătorilor dezonoraţi
de atâtea ospeţe cu îngeri
tatuaţi într-o noapte friguroasă
cu imaginea unei victorii

în numele vârstei
şi a cimitirului echim care nu păstrează nimic
din solemnitatea apusului

s-a ridicat zidul
peste umbra de floarea-soarelui
neputându-vă împotrivi
nu vă rugaţi pentru ea

ultim

între frunzele  de mătrăgună
răpus de senin se aşează omătul
precum un păianjen pe lângă lauda zilei
ultimul ascuns după piatra din vârful colinei
oasele între tăcere şi mirosul de floare albastră
îi dau dreptul la o moarte uşoară pe lac
cei fără de glas salută lumina lipsită de apărare
strigătul tău în lumina apusului
abia de se mai aude de bătaia clopotelor

steaua încărcată de ninsoare se pregăteşte de somn
ochii de buhă dansează pe mormintele proaspete
pietre albe înfloresc sub ultima zăpadă sângerând
sub trupuri de lupi

biserica locului îi răpeşte nopţii
plăcerea ochilor de ne ajunge din urmă
printre mormintele înmărmurite
de umezeala tremurând în braţele tale

oasele orbecăie neputincioase
prin sfeşnice
„n-ai găsit? nu
n-ai văzut? nu
cum ochii ne îndepărtează de dealuri
de obişnuinţa de a ne lăsa cuprinşi de somn”

înainte de a se prăbuşi
caii au scăpat pe poarta vecină

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.