În amintirea lui AUGUSTIN COZMUŢA (14 noiembrie 1944 – 22 noiembrie 2015)

1
488

Se împlineşte un an de la trecerea tatălui meu întru cele veşnice. Am reuşit să mă amăgesc până la un punct creându-mi iluzia că tata e pur şi simplu în camera alăturată, afară pe terasă, citind ziarul în papasan sau poate plecat pentru o vreme la celălalt acasă, la Baia Mare. Revăd fotografii şi mi-l imaginez, îl proiectez în ipostazele respective… În perioada în care a fost bolnav, neputând să se întoarcă aici, în California, mă obişnuisem să îl sun dimineaţa, din maşină, în drum spre serviciu, adică seara la el. Îl întrebam cum se simte, cum şi-a petrecut ziua, ce a mai citit, ce mai e nou în Baia Mare, ce fac cei apropiaţi din familie, discutam idei, preocupări, opţiuni. Îmi este extrem de dor să îl aud răspunzându-mi la telefon; îmi lipsesc enorm aceste dialoguri spontane – realizez şi accept că sunt o pierdere ireversibilă. Singura opţiune pe care am simţit că o am în încercarea de a dialoga cu neantul şi a păstra comunicarea cu tata a fost să pictez. A fost un instinct pe care nu mi-l voi putea explica niciodată; o idee foarte clară; o nevoie acută de a aşterne pe pânză drumul vieţii tatei. Am abordat-o pe profesoara de artă plastică a fetelor mele şi i-am explicat că nu am considerat niciodată că aş avea mână de artist, că nu am luat niciodată lecţii şi că orice experienţă anterioară s-a limitat la joaca mea „de-a pictura” cu fetele, acasă. Mi-a acceptat ideea fără nici o ezitare.
img_5494Tabloul (foto). Am pornit de la casa părintească, de pe vârful dealului din Cerneşti de unde, în realitate, în zare, se văd dealurile înspre Târgu Lăpuş. Tata e sub un copac, cu o carte în mână. Nucul din realitate l-am transformat în doi cireşi pentru că prima poezie la care îmi aduc aminte că am lucrat împreună cu tata – mergând din camera mea în biroul lui, reîntorcându-mă să fac corecturi, apoi mergând din nou la el să mă verifice – a fost „Floare de cireş”. Tata, de data aceasta, îşi ridică privirea din carte şi, de acolo, de sub umbra copacului, îşi priveşte propria viaţă: drumul care trece prin pădurea vieţii parcurgând cele patru anotimpuri (primăvara, vara, toamna şi, abia începută, iarna) şi ajungând până la marginea abisului.
Dacă picturile ar putea cânta, fundalul muzical ar fi acoperit de Vivaldi. Pădurea vieţii este o pădure fantastică în care copacii se transformă în 7 (şapte) baloane – fiecare simbolizând un deceniu al vieţii lui – sau 7 (şapte) acadele – pentru că nepoatele lui ştiau că pot găsi mereu bomboane în buzunarele bunicului – sau 7 (şapte) potenţiale universuri, ce freamătă de forme de viaţă necunoscute, în care, dacă aş putea călători, poate aş reuşi să îl reîntâlnesc pe tata. E un joc de-a v-aţi-ascunselea ce rămâne nedescifrat.

Ioana COZMUŢA

1 COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.