După alegeri, preşedintele liberal Klaus Iohannis se află de partea dreaptă a frontului politic, iar Parlamentul şi Guvernul social-democrat de cealaltă, între ele aflîndu-se a patra putere din stat, Justiţia, pe care fiecare tabără tinde să o atragă de partea sa, pentru a o folosi împotriva adversarilor ideologici. Nefericită situaţie, ce duce la instabilitate, iar concilierea naţională întîrzie să apară. Cetăţenii doresc ca preşedintele să menţină independenţa şi echilibrul puterilor, fără de ingerinţe neconstituţionale – decontate la alegerile următoare.
Justiţia este o putere teribilă, dar greu de controlat, avînd în vedere inamovibilitatea legală a judecătorilor şi procurorilor. În realitate, şi magistraţii fac greşeli, şi ei răspund unor comandamente, deciziile instanţelor fiind adesea inexacte, însă toate erorile judiciare sînt lăsate în seama Curţii Europene a Drepturilor Omului, unii judecători greşesc continuu şi CEDO sancţionează statul român, ceea ce este absurd. Normal ar fi ca procurorii şi judecătorii care au greşit să plătească, nu statul român. Este necesară modificarea legii răspunderii magistraţilor, astfel ca cei care aplică legile în mod incorect să fie sancţionaţi.
Dar ce facem atunci cînd Parlamentul face greşeli? Ei bine, parlamentul nu poate greşi niciodată, deciziile sale nu pot fi discutate. Ar fi absurd ca parlamentarii care au aprobat o lege să fie traşi la răspundere. Dacă societatea consideră că o lege este greşită, singura cale de urmat este ca reprezentanţii poporului în legislativ să fie rugaţi (obligaţi prin puterea argumentelor) să modifice legea.
Justiţia nu ar trebui să fie asemenea Parlamentului, fără de nici un control din partea societăţii. Acum, judecătorii nu resimt nici un fel de responsabilitate pentru deciziile (sentinţele) pe care le iau. Scăparea lor este că petenţii nemulţumiţi au calea apelului sau a recursului. Cu alte cuvinte, judecătorul şi magistratul nu răspund pentru ce fac, sistemul nu îi controlează şi nu îi disciplinează. Fac ce vor, fără să dea seamă în faţa nimănui. Sînt speţe similare, dar cu sentinţe contrare, din care una este dată cu rea credinţă şi cu neglijenţă crasă.
Cînd un cetăţean oarecare greşeşte, va răspunde penal şi civil pentru fapta sa. Cînd un magistrat greşeşte, nu răspunde pentru fapta sa, deoarece Justiţia este singurul sistem social care se bucură de acest privilegiu. Să condamni nevinovatul şi să achiţi vinovatul, iar sistemul să nu ia nici o măsură contra celui care greşeşte! Văzînd că au primit această putere uriaşă, de a culpabiliza şi a exonera, după propria dorinţă, magistraţii au ales calea uşoară, de a decide fără să studieze cauzele, fără să citească dosarele. Sentinţele sînt rodul întîmplării, căci există doar două posibilităţi. Aşa că judecătorii nu-şi dau silinţa să afle adevărul, ci trag la sorţi sau decid pe baza unui interes oarecare. Aşa apar sentinţe inexplicabile, erori judiciare dezastruoase.
Fără grijă, dreptatea este dată infractorului, actul fals este socotit valabil, omul necinstit este declarat cinstit. Cetăţenii văd aceste lucruri, le simt pe pielea lor, îşi dau seama de aroganţa judecătorilor şi îşi pierd încrederea în justiţie. Pic cu pic, Justiţia bazată pe minciună şi incompetenţă cade în rîpă. În aceste condiţii, sarcina preşedintelui ţării nu este aceea să asmută Justiţia pe infractori, ci să vegheze ca legea să fie corect aplicată. Iar dacă legea însăşi are hibe, să roage Parlamentul să o modifice, pentru a face ca Justiţia să fie credibilă.
