Răscoale fără sonor

La noi în sat nu a fost colectiv. Când eram elev de liceu, în dreptul profesiei părinţilor mei scria, în catalog: ţărani individuali. La început, colectiviştii erau reticenţi pe coridoare. Aşa am tras cu prietenia spre Albu şi Tuşnea, din Glod, spre Găvrilă Petreuş din Poienile Izei, apoi spre fraţii Bârlea şi Echim Vancea, şi ei prunci de ţărani individuali.
Una peste alta, am crescut cu simţul acut al proprietăţii, al muncii la câmp din fragedă pruncie, cu gândul apăsat, că este al meu şi nu al nostru. Nu m-am descoperit ca un personaj egoist (Doamne fereşte), ci ca proprietar. Când unii cântau imne pentru colectivizare (nu-s haturi, nici spini între ele), tata punea aprige garduri de nuiele, de ocrotire a proprietăţii în Valea Mătrăgunii şi Sub Piatră. Când am crescut mai mare, am încercat să înţeleg lumea. Colectivizarea mi s-a părut cea mai grea lovitură dată proprietăţii. Dar am înţeles şi partea cealaltă a adevărului: nu puteai folosi utilaje moderne într-un pământ parcelat în exces.
S-au spart colectivele. S-au ruinat irigaţiile. S-a spart şi ţara. Pământul a rămas de poveste. În jurul lui se ţes noi drame. Adevărate răscoale fără sonor. Fără furci şi topoare, ci cu lacrimi şi suflete cernite. Nimic de zis, o parte din pământul ţării a ajuns în mâinile adevăraţilor proprietari. Dar nici traficanţii nu au lipsit din peisaj. Unii nu au mai ştiut ce să facă cu pământul. În mare parte, l-au lăsat în plata pustiei.
În urmă cu 10 ani, România a intrat în Uniunea Europeană. Într-un moment nefavorabil, când Europa nu avea nevoie de produsele româneşti. Şi cam aşa a rămas până în ziua de astăzi. Cu remarca tristă că din cauza importurilor impuse, produsele autohtone nu-şi prea află loc pe masa noastră.
Multă demagogie în jurul acestui subiect. S-a dat şi o lege pentru ca un procent serios din produsele din supermarketuri să fie româneşti. Nu o respectă nimeni. Cazuri concrete am constatat şi în Maramureş. Banii acordaţi dezvoltării rurale, în mare parte sunt o amăgire. Ei sunt ca o fâlfâire de fluture pentru mulţi oameni de la sate. De unde a plecat în lumea largă o forţă de muncă în plină putere. Satele se golesc, se pustiesc.
Sărăcia a împins oamenii din sfera rurală spre ţările Uniunii Europene. Pământurile sunt scormonite de oameni în vârstă, care se duc, rând pe rând, spre veşnicie. În urmă rămâne pustia. Din 1 ianuarie 2014, o dată parcă secretă, s-a dat liber vânzării terenurilor din extravilan, către cetăţenii Uniunii Europene. Care nu au stat mult pe gânduri şi au cumpărat pe rupte.
Au ajuns şi la mine în sat. Păcat că altă soluţie nu s-a găsit. Data aceasta va rămâne de referinţă pentru istoria României. Pentru înstrăinarea acestei ţări. Ca să nu facem pe supăraţii, şi cetăţenilor români li se permite să cumpere pământ în ţările din UE. Dar la sărăcia noastră câţi îşi pot permite acest lux? Noua deposedare este mai cruntă decât colectivizarea. Vânzarea – cumpărarea sunt fără întoarcere. Este o mare fractură a istoriei românilor faţă de pământ. România, ca proprietate, a început să se dilueze.
Transilvania este în mare parte cumpărată de străini. Pot fi învinuit că nu gândesc în spirit european. Ba, din contră! Sunt ţări din UE care au dat legi prin care se interzice vânzarea pământului. Cum este vecina noastră, Ungaria. Dar care cumpără masiv pământ la noi. Aştept şi eu o lege de ocrotire a pământului României. Mai este o teorie. Pământurile nu pot fi duse de aici. De acord, dar rodul lor îi îndestulează pe noii proprietari şi nu pe români. Păcat că nu s-a găsit o soluţie şi pentru acest popor! Nici măcar fostul comisar european pentru agricultură, fost premier al României, nu a suflat o vorbă pe această temă.
Rămânem legaţi de o dată: 1 ianuarie 2014, când a început vânzarea pământurilor acestei ţări. Un alt fel de răscoală fără sonor. Dar cu efecte imprevizibile pe termen lung. Cine are o părere optimistă în acest sens, să mi-o spună.