Apelez la statistică: populaţia României scade zilnic cu 248 de persoane. Specialiştii, buni socotitori ai prognozei, spun că în acest ritm în aproape 220 de ani ţara va rămâne fără locuitori. Cine credeţi că se ocupă de acest viitor? Cei răspunzători ocolesc această virtuală tragedie a poporului român. Eu nu cred că se poate întîmpla această pustiire. Cred într-un miracol, vorba istoricului, a poporului român. Cred în fiinţa poporului român. În puterea ei de regenerare. O realitate crudă ne loveşte în faţă. Care nu este pusă în ecuaţia rezolvării. Hai să spun, măcar a atenuării. Realitatea tristă este această lipsă a forţei de muncă în multe zone ale ţării. Satele Maramureşului cunosc în mare parte această tristeţe. Ca unul care mă împart între sat şi oraş cunosc bine măcar partea de Maramureş din care mă trag. Citesc în Ziarul Financiar că peste 40.000 de români pleacă anual să lucreze în străinătate iar golul lăsat este acoperit doar de 5.500 de emigranţi din afara statelor din Uniunea Europeană. Pentru un angajator din România criza de forţă de muncă poate fi rezolvată prin creşterea salariilor şi de sporirea numărului de avize de muncă date de statul român celor din străinătate. Deocamdată se recurge la relocări de forţă de muncă dintr-o parte în alta a ţării. Japonezii au adus vreo o mie de lucrători din Moldova la fabrici pe care le deţin în Dej şi Cluj. Camera de Comerţ şi Industrie a României a constatat că principala preocupare a mediului de afaceri este depistarea forţei de muncă.
Iar aducem în discuţie lipsa de preocupare a şcolii (şi nu numai a ei) în pregătirea forţei de muncă. Apoi rata de părăsire a şcolii este suficient de mare. Revin la fenomenul plecării din ţară. Cum ziceam nimeni nu este preocupat de această stare de fapt cred că unică în destinul acestei ţări. Economistul Ilie Şerbănescu afirmă că pe segmentul 18-40 de ani bejenia este mai mare decît în Siria unde locuitorii pleacă, familii întregi, din cauza războiului. România are cea mai sporită rată a sărăciei din Europa. Descurajarea, din varii motive, faţă de muncă este de speriat. Se practică furtul. Se îndeamnă la lene. Cică s-a schimbat lumea. S-o fi schimbat un context dar care este averea la îndemîna fiecărui om dacă nu munca? Îmi aduc aminte de un joc păgubos de la televizor care i-a dezarmat pe mulţi: te uiţi şi cîştigi! Unde se poate întîmpla aşa ceva pe faţa pămîntului? Cred că nicăieri. Cum se poate opri acest declin al ţării? Ca un cetăţean ce sînt mă gîndesc şi eu că totul începe de la educaţie. Un om fără o brumă de instrucţie profesională este un om pierdut. Mă gîndesc la pruncii din mediul rural care au puţine şanse să urce pe scara socială aici, în ţara lor. Cînd le cresc tuleiele trec graniţa la un frate mai mare, un vecin, un cunoscut care-i face intrarea în lumea străină. Aventura, mirajul banului sînt convingătoare. Am pilde în sat la mine. Unul care se înşurubează în Italia ori Spania îşi lasă casa părintească în pustie. Pe cine preocupă acest tragic fenomen? Pe cine mai interesează viitorul acestei ţări? Constat următorul paradox. Satele noastre se mai primenesc cu un dram de civilizaţie. De pildă, uliţele s-au asfaltat. Iar oamenii de pe uliţe se împuţinează vertiginos. Cine ne apără?, cum se întreba poetul Pituţ. Ce pot face? Să mă revolt prin Cuvînt.
