Cea mai grea misiune pe pământ este să fii om, cu tot ce presupune această condiţie. Pentru a fi liber şi demn, e nevoie de o stăruinţă mare. Să-ţi ridici casa, să păstrezi ce ţi s-a dat în grijă, bucata de pământ şi turma de păstorit. Să-ţi creşti pruncii în duhul dreptăţii şi al datoriei, al omeniei şi cinstei, al iubirii faţă de toată zidirea interioară. Luminarea sufletului. În aceste gânduri s-ar fi regăsit şi bunul prieten, al meu şi al multora, Mitruţ din Rus. Mi-a fost dat să-l cunosc în urmă cu multă vreme, cred că în atelierul lui Mihai Olos. Apoi ni s-au perindat prin viaţă alţi prieteni şi bune cunoştinţe de care ne rezemam ideile câte le aveam. Timpul petrecut de Mitruţ pe faţa pământului a fost îndemn, muncă şi priveghere. A mai avut şi darul apostoliei, fiind şi un atent spirit al justiţiei în lume. Era într-o armonie roditoare cu Ioan Alexandru. De la care a învăţat că poezia este adoraţie, dar mai ales arta liniştirii omului, a educării lui. Umbla în portul locului, preţuia obiceiurile oamenilor, prindea curaj când vedea că prin lumea asta se mai prind rădăcini ale graiului şi ale limbii române. Credea în pâinea bună a adevărului. Ştia de la prietenul Alexandru că marile cărţi ale lumii nu-s multe. Sunt câteva care mişcă lumea şi-s viabile. Copiii să cunoască Biblia. Cum o să facă faţă vieţii dacă nu cunosc istoria?! Istoria poporului român nu se poate cunoaşte fără implicarea lui Hristos în viaţa lui, credea Mitruţ din Rus. Graiul să fie o sărbătoare reţinută şi să izbăvească totul în ulcioarele lui nepieritoare. Apoi ne-a apropiat mai mult consăteanul lui, Iftene Pop, diplomat şi fost parlamentar român, care a lansat ideea de vecinătate şi bună vecinătate în dreptul internaţional. (O lucrare de doctorat susţinută la Geneva.) Mitruţ era un admirator necondiţionat al lui Corneliu Coposu. Chiar l-am auzit comentând în public o carte a lui Liviu Petrina despre Senior. Cu Mihai Olos avea o legătură arhaică, pe care nu au reuşit să o dezlege în timpul vieţii lor şi iată, s-au dus amândoi mai departe unde este timpul vieţii altora. În atelierul lui Olos, Mitruţ s-a descoperit pe sine, dar şi străvechea modernitate a marelui artist. Când vorbea despre Mihai, prietenul nostru era într-o reverenţă faţă de înălţimea înaintaşilor. Descifra matca asta milenară de slăviţi anonimi. Deşi Mihai era în zarea lui. Ori mai aproape. Mitruţ din Rus a fost un excelent conviv. Care împletea frumos curiozitatea cu informaţia aşezată. Când era sigur pe un gând, făcea şapte demonstraţii pentru a te convinge cum vede el acel adevăr. Acum, e ca lumina stelei care ne urmăreşte încă. Avea Mitruţ un obicei care ar trebui să ne fie la îndemână: se bucura de întâlnire şi se întrista de despărţire. Evoca nădejdea că ne vom mai vedea. Avea convingeri şi mai rar păreri. Credea în ordinea morală a celor dinaintea noastră spunând răspicat că nu ne-ar strica şi nouă ceva din blândeţea şi averea lor de bunătate. Unirea tuturor românilor i-a fost far. Ceas sfânt în tradiţia cărturarilor satelor noastre. Mitruţ din Rus era unul dintre ei. Cel mai bine l-a intuit prietenul comun, poetul Gheorghe Pituţ. Mitruţ a fost, în părerea scriitorului din Săliştea de Beiuş, un poet care nu are timp de poezie şi un cărturar care nu frunzăreşte cultura. Ci o ascultă ca pe un psalm, iar vocaţia ei reală este de a împlini. Atâta mi-am adus aminte în noaptea când am scris acest text despre Mitruţ din Rus (Dumitru Şovagău) acum la despărţirea pământeană. Am călătorit împreună o bună postată de vreme şi ne-am ales cu multe seninătăţi ale sufletului. Cu el am descoperit omenescul din noi. Mitruţ era şi o cheie pentru a pătrunde în felul de a gândi al celor mulţi. Da, el şi-a împlinit misiunea de a fi om cu tot ce presupune această stare. Un om rar prin această parte de lume maramureşeană. Casa lui din Rus a găzduit spirite alese ale culturii româneşti. Seminţele risipite de Mitruţ pe pământ vor rodi în urna veşniciei. Cu flacăra aceea care nu se stinge. Prietenul nostru retras din lume ne-a lăsat o lumină care ne leagă viaţa de cele trecute şi viitoare.
