Scara prinţului

Ne-am obişnuit cu venirile periodice ale prinţului Charles, moştenitorul tronului Regatului Unit, în Transilvania. În vizite oficiale şi la Bucureşti. L-am perceput ca un admirator al satului românesc, un iubitor de arhitectură populară, care preţuieşte tradiţiile de la noi. Şi-a cumpărat opt case în Transilvania, dintre care vreo patru în satul maramureşean Breb, care arată cum arată. Unii l-au numit un ambasador al României. Mai nou, s-au ţesut mai multe presupuneri care mai pălesc aura de admirator al României. S-a spus că Alteţa Sa Regală nu promovează România, ci Transilvania, nu satele româneşti (pardon, Brebul este sat românesc), ci pe cele săseşti, iar prietenul lui este urmaşul unui grof maghiar care şi-a primit castelul şi o parte din avere (conacul Apafi din localitatea sibiană Mălâncrov). Spiritele prudente s-au înroşit cînd au aflat că primarul din Alba Iulia i-a făcut moştenitorului Coroanei Britanice oferta de a primi titlul onorific de Prinţ de Transilvania. Presa din Albion a scris cam ironic pe această temă, socotind că a aşteptat prea mult să fie rege, iar acum va primi titlul de Prinţ de Transilvania. Să fim drepţi cu realitatea. Prinţul Charles a vizitat Muzeul Satului, s-a întîlnit cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe. Recent, prinţul Charles a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Laudatio a fost rostit de academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii, care a spus printre multe idei de substanţă: “Prinţul Charles se constituie într-un adevărat ctitor, reconciliind natura cu istoria, credinţa cu arhitectura, modernitatea cu monumentele trecutului. La toate acestea au lucrat românii de rit bizantin, maghiarii catolici, calvinii şi unitarienii, germanii catolici şi luterani, evreii şi alţii, avînd aici – dincolo de inerentele dispute şi neînţelegeri – un model de convieţuire europeană” a spus istoricul Pop.
Eu cred în rectorul Universităţii. Şi mai cred, sincer, ce îmi spunea Augustin Buzura, că prin cultură se ajunge la libertate. Între personalităţi care l-au precedat la primirea acestui titlu de onoare se numără savanţi, laureaţi ai premiului Nobel, capete încoronate, şefi de state şi de guvern, între care Mario Vargas Llosa (am fost în aulă), cancelarul Angela Merkel, regele Mihai I al României, papa Benedict al XVI-lea, Bartolomeu patriarhul ecumenic, Bronislaw Geremek, Hans-Adam al II-lea principe de Liechtenstein şi alţii. În Aula Magna a Universităţii clujene, prinţul a răspuns la multe întrebări care ne frămîntă, într-un discurs emoţionant. A început în limba română: “Am fost întrebat adesea ce mă aduce atît de des în România, ce anume face ca acest loc să fie atît de special? Răspunsul e, pentru mine, foarte simplu: voi, prietenii mei români, patrimoniul vostru cultural şi natural, tradiţiile voastre, dar şi capacitatea voastră de inovare şi schimbare. Tot ce reprezentaţi voi după secole întregi de istorie – identitatea voastră şi întregul vostru potenţial. Toată energia pe care o puteţi pune în mişcare pentru a schimba ceva. Acestea sînt lucrurile care vă fac cu adevărat speciali în întreaga lume”. Nu au întîrziat să apară îndoieli de genul: cîtă sinceritate şi cît protocol sînt în spusele prinţului? Nu împărtăşesc poveştile din visul unora, nici spaima că prinţul ne va lua Transilvania. Istoricul ne reaminteşte că prinţul este legat de această ţară prin nenumărate fire îndepărtate, venite prin dinastia Basarabilor şi mai apropiate, prin regina Maria, nepoata reginei Victoria a Angliei. Ceva mă face să cred în sinceritatea prinţului Charles. Apoi mă gîndesc la Brexit. Britanicii au nevoie de aliaţi în Uniunea Europeană. Vom deţine preşedinţia Uniunii Europene. Prinţul ar putea fi un nimerit moderator. Iată că putem deveni importanţi! Închei cu o scenă a prinţului Charles, petrecută cu ani în urmă la Breb, satul în care mi-am început meseria de dascăl, povestită de gazda mea Mihai Tiran (Fie iertat!): “Prinţul a venit la noi în casă cu însoţitorii. A băut cu bărbaţii un pahar de horincă. Pînă să pună femeile masa, numai l-am văzut pe prinţ că se urcă pe scară în podul casei. A văzut cucuruzii de porumb. Mi-a strîns mîna. De atunci i-am zis că aceea e scara prinţului”. Nu ştiu dacă acea scară mai există, dar prinţul are o scară pe care a urcat în aprecierea multora dintre noi. Scara lui sînt strămoşii români din Ardeal. Unii descoperiţi de arheologi. La Teiuş, fraţii Indrei şi Nicolae Raţiu (fiii lui Ion Raţiu) l-au dus pe prinţ să-şi viziteze strămoşii români, Zamfira şi Petru. Arheologul Petrov ne asigură că am coborît în mediul românesc al descendenţei Prinţului. Vom reveni. Închei cu aprecierea făcută în Aula Magna: “Cînd vă uitaţi în viitor, vă rog să aveţi aceste valori în minte: sînt unice”.