– despre muncă şi ”exportul” de muncă –
România riscă să devină o ţară bătrână! Unul din trei români care aleg drumurile străinătăţii are vârsta între 20 şi 30 de ani. Cu toţii visează locuri de muncă bine plătite. Occidentul îi ispiteşte cu mirajul banilor şi lumina democraţiei. ”Exportul” forţei de muncă este răspunsul generaţiilor tinere la chemarea Vestului, ”cântată” aidoma sirenelor care l-au ademenit pe Ulise, fără a neglija cauzele legate de politicile interne debusolate.
Orice om cu scaun la cap îşi doreşte un loc de muncă! Cu toate acestea, unul din patru tineri, absolvenţi de liceu, nu vrea să se angajeze, dorind să rămână copil în casa părintească şi în cluburi. Aşa arată cele mai recente statistici. Oare ne lipsesc scaunele?! Cei care doresc să lucreze, spre a-şi manifesta valoarea de utilitate, arareori îşi pun problema performanţelor de care sunt capabili. Capacităţile fizice şi intelectuale pe care le oferă angajatorului sunt ele concordante cu salariul dorit?! Viitorii angajaţi nu-ţi răspund la astfel de întrebări! Forţa banilor este mult mai puternică, mai apăsătoare şi mai cuprinzătoare decât cugetarea, dar şi faţă de efortul care trebuie depus întru obţinerea lor.
Oamenii îşi doresc bani, mai mult decât orice! Puţini sunt aceia care vor să înţeleagă rolul banilor. Banii trebuie priviţi din perspectiva celor trei funcţii nealterate cu care au fost înzestraţi o dată cu creaţia lor: instrumente pentru stabilirea valorii bunurilor, intermediari ai schimburilor şi mijloace de plată. Tot banii sunt aceia care măsoară performanţa în muncă, într-o relaţie de proporţionalitate. Există o logică simplă, însă tare greu de acceptat: cu cât creşte performanţa cu atât ea va aduce un plus de bani tuturor participanţilor în relaţiile de muncă. Oamenii, mai ales cei tineri, se visează bogaţi, dacă se poate până mâine. Dimineaţă!
Întreprinderile din Maramureş se află într-o febrilă căutare de angajaţi! Cu toate că rata şomajului sare de 3,2%, arareori firmele îşi pot completa organigrama cu persoane dornice să muncească. E drept că salariile, mai ales pentru ”începători”, nu sunt tentante şi nici perspectivele de promovare şi de afirmare profesională nu sunt corecte şi cinstite. Avem de-a face cu o atitudine comună ambelor părţi, deloc pozitivă. Fiecare doreşte să obţină câştiguri mari şi rapide, cu minimum de efort, a se citi cu performanţă redusă, adică: profit pentru angajator şi salariu pentru angajat. La nivel de maxim. Din acest raţionament rezultă raporturi sociale tensionate. Mulţi dintre angajatorii de pe piaţa locală nu posedă abilităţile specifice unui întreprinzător, abilităţi ce presupun o gândire panoramică, orientată înspre viitor. Doar eu, aici şi acum! – aceasta-i deviza patronilor. Comportamentul lor faţă de angajaţi este specific patronului, mai ales faţă de cei tineri. Este o mare diferenţă între patron – proprietar al unei fabrici – şi întreprinzător – persoană cu spirit de acţiune, cu iniţiativă şi capacitate de gestiune. Patronul, spre deosebire de întreprinzător, nu poate privi spre viitor, el vede doar prezentul; prin urmare nu are nici capacitatea de a investi în tineri. Iar fără investiţii, calea spre dezvoltare se obturează!
Cu toate neajunsurile, acelea care ţin de bani şi de comportamentul angajatorilor, cei mai mulţi dintre tineri îşi doresc să rămână acasă, să lucreze şi să se afirme în întreprinderile din România, însă o parte dintre ei vor să plece, să-şi încerce norocul pe alte meleaguri, atraşi de Fata Morgana ce sălăşluieşte prin Occident. Sirenele cântă duios despre câinii cu covrigi în coadă, râurile de lapte şi munţii de mămăligă! Dorinţa de a câştiga mai mult este normală. În discuţie poate rămâne doar preţul câştigului. Vorba aceea, nu-i câştig fără pierdere!
În 2016 au plecat din România peste 210.000 persoane, dintre care peste 65.000 au fost tineri cu vârsta între 20 şi 30 de ani. Dacă toţi cei plecaţi într-un an ar fi rămas să lucreze în ţară, contribuţia lor la PIB-ul naţional ar fi fost de cel puţin 2 miliarde euro, la care se adaugă beneficiile pentru stat venite din partea angajatorilor, de peste 4 milioane euro. Deci România ar înregistra un PIB mai mare cu aproximativ 6 miliarde euro. Coeficientul fiscal folosit la construcţia bugetară pe 2017 (cât din PIB se va încasa pe calea impozitelor şi taxelor?) a fost de 30,91%. Aplicând coeficientul fiscal la PIB-ul ce s-ar realiza în plus, rezultă un impact bugetar pozitiv de circa 1,86 miliarde euro. Pentru comparaţie, să precizez doar că – în anul 2017 – Ministerului Educaţiei şi Învăţământului i-au fost alocate 8,243 miliarde lei (4,4% din PIB), adică, 1,856 miliarde euro. No comment!
Mi-aduc aminte de un nene, cu o uitătură mai câş, care-i îndemna pe tinerii români, viitori medici sau de alte profesiuni, să plece din ţară dacă nu le plac condiţiile de aici. Şi au plecat, pleacă şi vor mai pleca… Ăştia (!), ce sunt azi la putere, nu pot pricepe un cuvânt simplu şi cuprinzător: EDUCAŢIE. Poate din cauză că-i atât de simplu este şi atât de greu de priceput! Ori n-au avut parte de aşa ceva! Un lucru e cert: cu cât un popor este mai educat, cu atât este mai greu de manipulat şi mai greu de ademenit de Fata Morgana a Occidentului!
Conf. univ. dr. ec. Vasile BÎRLE
Pentru mai multe analize marca Prodatacons, urmăriţi paginile economice ale cotidianului „Graiul Maramureşului”, accesaţi http://www.prodatacons.ro sau vizitaţi pagina oficială de Facebook Prodatacons.
