Românii sînt cei mai individualişti oameni, refuză să se asocieze, să facă parte din partide politice, din asociaţii non-guvernamentale, din fundaţii, din asociaţii apolitice, profesionale, comunitare sau de alt tip. Singura formă asociativă de succes pare să fie parohia, un semn prevestitor pentru viitorul civismului şi voluntarismului. Să nu ne bizuim mereu pe stat pentru a trăi frumos în comunitatea noastră, ci să punem umărul!…
Trecem printr-o perioadă de spălare a păcatelor de a fi fost înregimentaţi mai mult sau mai puţin forţat în PCR. UTC. CAP, iar aderarea la sindicatul unic era indiscutabilă. Statul comunist nu încuraja asocierea liberă de teama comploturilor contra ordinii de drept comunist. Astăzi, avem această libertate multiplă asigurată constituţional şi totuşi nu profităm de ea, ne ferim să intrăm într-un sindicat, plătim taxa bisericească anuală în silă, iar în partidele existente nu ne înscriem, ci le blamăm, îi criticăm pe politicieni, că doar de aceea avem dreptul la liberă exprimare…
Cu totul alta este situaţia în Occident, cetăţenii sînt activi în partide ca membri vechi (la noi, partidele au doar şefi), fac parte din asociaţii de caritate ca donatori (am constatat asta imediat după Revoluţie), sînt responsabili civic, se adună în cluburi de petrecere a timpului liber (noi bîrfim ore în şir pe terasa crîşmei sau a cafenelei), iar la serbările comunităţii participă cu jocuri şi se distrează în rînd cu copiii, îmbrăcaţi în costum de bal mascat.
Noi chiar şi ce am avut, am cam pierdut. Pereţii comuni din oraşele cetate au fost dărîmaţi, între gospodării se înalţă gard împrejmuitor de doi metri, ca doar pasărea cerului să poată intra în curte (în ţările civilizate, casele n-au garduri, începînd din Austria şi pînă în Olanda şi din nord la sud). Ciurda a fost desfiinţată în majoritatea satelor româneşti şi pe păşune au pus mîna doi-trei fermieri, astfel că vechea formă de exploatare în comun a izlazului dispare pe an ce trece sub presiunea subvenţiilor europene necontrolate. În acest fel capitalist, se strică tradiţia locală şi punem în loc lăcomia de bani, din care chiriaşii şi concesionarii de păşuni comunale şi urbariale îşi cumpără Jeep 4×4 pentru a merge la stînă după brînză. Fîntînile de la răscrucile de drumuri sînt otrăvite cu cîini morţi – e mai uşor să îneci căţeii decît să castrezi căţeaua. Proprietatea comună poate fi neglijată pînă la distrugere, iar cea privată e sfîntă după Constituţie – şi aşa trecem pe nesimţite dintr-o extremă în cealaltă!
În oraşe, blocurile de locuinţe nu sînt administrate nici de fostele asociaţii de locatari (s-au desfiinţat), nici de cele de proprietari, care încă nu s-au înfiinţat. Avem temerea că asocierea ne răpeşte din libertate şi din timpul liber, cu toate că-l risipim cu nemiluita şi sîntem propriii noştri robi. Dacă se sparge conducta dintre WC-uri şi canalul stradal, locatarii din bloc închid ferestrele – în loc să se asocieze şi să repare defecţiunea, căci dacă aduni de la fiecare cîte puţin, problema cea scumpă va fi rezolvată. Ce poate fi mai neplăcut decît să trăieşti în miros de closet?!
Asociaţiile non-guvernamentale sînt susţinute şi de stat, prin subvenţii şi ajutoare în organizarea unor activităţi de interes public, de ordin sportiv, cultural, ecologic, social, turistic, educaţional… Asociaţiile reprezintă interesele membrilor şi în domeniul sindical, avînd rol de dialog şi negociere cu partenerii sociali, prin lege. După ce salariile au fost mărite, membrii nerecunoscători părăsesc sindicatul, semn de individualism şi neîncredere în forţa celor uniţi de a-şi apăra interesele comune.
Refuzul majorităţii românilor de a activa ca voluntari în asociaţii, fundaţii, partide, grupuri profesionale şi de sindicat este semnul unei rupturi între individ şi comunitate. Dacă nu putem pune umărul, atunci să ajutăm măcar cu un deget!
