În numele poporului

Continuă campania urîtă de denigrare a politicienilor, mai ales a parlamentarilor, oameni precum cei care i-au ales să-i reprezinte în legislativ şi executiv (insultînd o parte, insultăm şi întregul). În 2018, ar trebui să ne unim în jurul interesului naţional, care este şi al fiecăruia în parte!
Preşedintele Klaus Iohannis ar trebui să-şi îndeplinească atribuţia constituţională de mediator între puterile din stat, pentru ca divizarea artificială să dispară. În mişcările de protest din stradă, partea se revoltă împotriva întregului, minoritatea împotriva majorităţii. Se vorbeşte despre dictatura poporului şi minoritatea pretinde drepturi în plus, ceea ce n-are noimă.
Se vorbeşte, de pildă, despre recunoaşterea Casei Regale a României, ar urma să fie susţinută cu privilegii şi fonduri bugetare, ca organizaţie neguvernamentală de interes public. Cu alte cuvinte, statul republican va intra în colaborare cu şeful Casei Regale, deci Preşedintele României se va întîlni cu Regele României, contradicţie profundă, dovadă a inconştienţei conducătorilor. Alte republici foste monarhii n-au legătură cu fostele case regale, ceea ce nu le împiedică să-şi respecte istoria şi să nu se lase şantajate!
Conflictele dintre majoritate şi minoritate ocupă scena politică, partea se separă de întreg şi se autodeclară întreg. Monarhiştii spun că ei sînt întregul. Protestatarii din stradă: „Noi suntem poporul!” Partidele din opoziţie provoacă puterea, aceasta fiind menirea lor, dar au declanşat şi o luptă extraparlamentară prin metode persuasive. Un partid a trimis o scrisoare către Curtea Constituţională, atenţionîndu-i pe judecători să fie atenţi cu cererile de neconstituţionalitate privind legile justiţiei – formă de presiune neîntîlnită. Departamentul Naţional Anticorupţie, o parte din Justiţie, îşi arogă drepturile întregului, acţionînd adesea nu ca acuzator ce respectă prezumţia de nevinovăţie şi dovezile în favoarea acuzatului, ci ca o instanţă inchizitorială, care are dreptul să-i urmărească pe politicieni şi să le întindă capcane.
În acest context de discordie, impresia pe care o lasă statul român este de derută şi incoerenţă, deci de slăbiciune, iar discuţiile despre autonomie devin aproape fireşti. Stabilitatea relaţiei interetnice este verificată periodic de comunitatea maghiară din România. Mai întîi au obţinut autonomia locală şi culturală, iar acum şi-au extins privirea spre autonomia regională (teritorială), ceea ce ar reduce rolul statului naţional, contrar intenţiei anunţate de UE.
La nivel continental, are loc o schimbare de concepţie privind statul, democraţia şi alegerile libere. Partea neagă mereu dreptul întregului şi pretinde să fie discriminată pozitiv. Acest curent postmodern de fărîmiţare a autorităţii statului, de extindere a drepturilor individuale pînă la disoluţia oricărei forme de organizare comună, este contracarat în Europa prin procesul de comunizare – statele naţionale îşi pierd din atribuţii şi îşi transferă o parte de autonomie către un întreg mai mare, numit UE, ce capătă importanţă. Unii folosesc acest curs europenizant pentru a minimaliza conceptele de naţiune şi identitate naţională (specific naţional).
Cu pretextul că aplicăm practica din UE, preşedintele neagă dreptul majorităţii alese, adevărul popular nu mai are importanţă, votul alegătorilor nu este decisiv, ci voinţa unui grup elitist. Ideea de naţie va fi subminată, corect politic pentru preşedinte este să nu recunoască majoritatea şi să o critice mereu, cu sau fără motiv, divizînd astfel statul în mai multe centre de putere, asmuţite între ele, ceea ce slăbeşte unitatea de acţiune a administraţiei şi compromite dezvoltarea chiar din interior, inducînd ideea falsă că românii nu-s capabili să se conducă spre dezvoltare. În 2018, la centenar, să nu fie aşa!