Astăzi oamenilor le este mai uşor să-şi dezbrace trupurile decât sufletele. Atât de uşor… Chiar mult prea uşor. Trăim într-o societate dominată de ideea de striptease. Vedem zi de zi atâtea corpuri frumoase, siluete perfecte, buze voluptoase, ochi seducători, piele catifelată. Admirăm ceea ce este frumos şi dorim doar ceea ce este frumos. Corpuri atât de golaşe… aduc admiraţie desigur, poate chiar invidie. Dar oare această goliciune a corpurilor nu aduce cu sine şi o goliciune a sufletului? Suntem oare atraşi doar de frumuseţea exterioară şi nu de cea interioară?
Desigur, este un lucru normal să ne atragă tot ceea ce ,,pare’’ mai atractiv, mai frumos, mai plăcut la o persoană. Dar de multe ori ne concentrăm prea mult pe ceea ce este în afară şi nu pe ceea ce este înăuntru. Dar ce este cu adevărat înăuntru? Ce este ceea ce numim suflet? Oare chiar există?
Sufletul… Încă din cele mai vechi timpuri au existat dispute legate de problema existenţei acestuia. Pentru unii, sufletul este totul, nucleul existenţei noastre. În Dialogurile lui Platon, Socrate, impresionat de Charmides, un tânăr de o frumuseţe exuberantă, ce atrage privirile tuturor, îşi revine din admiraţie, trece peste efectul produs de frumuseţea acestuia şi pune o întrebare pertinentă ,,Ce-ar fi să-i dezbrăcăm întâi sufletul?’’ O întrebare pe care toţi ar trebui să ne-o punem.
Ceea ce vom pune în discuţie nu va fi doar existenţa ştiinţifică a sufletului, ci şi problema pierderii acestuia şi relaţia dintre suflet, minte şi comportament. Oamenii de ştiinţă au încercat să demonstreze existenţa fizică a sufletului în corpul omenesc. Galenus din Pergam a fost primul medic al civilizaţiei moderne care a descris glanda pineală, un organ aşezat în centrul creierului, subiect de studiu şi în zilele noastre – nu i se cunoaşte în întregime rolul în organism. René Descartes asociază glanda pineală cu sufletul. Ea este „casa sufletului”. Doctorul american Duncan McDougall în anul 1907 a realizat un experiment prin care a încercat să demonstreze existenţa sufletului. Acesta a cântărit trupurile a şase persoane bolnave de tuberculoză, aflate în fază terminală, şi a descoperit că după moarte cântăreau cu 21 de grame mai puţin. Doctorul a repetat experimentul pe câini, aceştia nemodificându-şi greutatea după moarte.
Antoine Laurent de Lavoisier, părintele chimiei moderne, susţinea faptul că în natură „nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se transformă”. Einstein în teoria sa afirma că cele 21 de grame pierdute în momentul morţii se transformă în energie. În anul 2012, doctorul american Stuart Hameroff şi fizicianul britanic Sir Roger Penrose au dezvoltat o teorie cuantică şi au susţinut că au găsit dovada existenţei sufletului. Potrivit acestora, sufletul este conţinut de nişte celule numite microtubuli, aflate în creier, iar în momentul morţii celulele microtubuli nu pierd informaţia, ci o împrăştie, deci sufletul nu moare, ci se reîntoarce în spaţiu. Sufletul există şi nu este o fantasmă sau un concept poetic. Putem să afirmăm faptul că sufletul ne influenţează felul de a fi, de a ne îmbrăca, de a ne comporta în societate. Inocenţa sufletului, primită la naştere dispare însă treptat sub influenţa factorilor externi. Felul nostru de fi e influenţat de cei din jur. Ne îmbrăcăm elegant, curat, pentru că aşa trebuie! Vorbim elevat pentru că aşa ni se cere! Societatea ne obligă să adoptăm o anumită conduită, un anumit fel de a fi. Dar oare aspectul fizic reflectă sufletul nostru?
Afişăm o mască pentru cei din jur, deoarece aşa ne obligă societatea, bunul simţ. Puţini sunt cei care arată ceea ce simt şi ceea ce cred. Să faci o faptă bună pentru semenii tăi, să alini suferinţa unui om aflat în nevoie, să te gândeşti întâi la ceilalţi şi apoi la tine sunt lucruri care ţin de suflet. Îmi place să cred că toţi oamenii sunt buni, doar că unii s-au pierdut oarecum în necazurile şi suferinţele vieţii. Aşadar nici aspectul fizic şi nici comportamentul public nu reflectă adevăratul suflet. Oamenii fără suflet ar fi doar nişte marionete, nişte păpuşi de lemn pe scena vieţii. Chiar dacă omul e conceput asemeni divinităţii, el este supus greşelii. Uneori şi cei buni greşesc, dar asta nu schimbă felul lor de a fi, deoarece aceştia încearcă să îndrepte lucrurile, de cele mai multe ori, să facă ceea ce le spune sufletul.
Bucuria şi suferinţa sufletească sunt sentimente omeneşti. Proiectăm asupra celorlalţi fericirea sau nefericirea sufletească. Dar cel mai important sentiment care se găseşte în sufletul nostru este iubirea. Atunci când sufletul este supărat, mintea se revoltă şi încercă să protesteze, făcând uneori ceea ce nu trebuie. Iubirea faţă de oameni e sigurul sentiment care poate readuce sufletul pe linia de plutire, să-l împiedice să se ducă la fund asemeni unui vapor ce se scufundă. Pe lângă iubire, trebuie să mai existe şi o picătură de speranţă că ziua de mâine va fi bună, că lucrurile se vor îndrepta şi că viaţa va fi frumoasă.
Există totuşi oameni care par să nu aibă suflet şi nici nu doresc să-l caute în străfundul fiinţei lor. De cele mai multe ori, aceştia sunt cei care nu au reuşit să treacă peste greutăţile vieţii, peste palmele primite de la viaţă. Răutatea celorlalţi, durerea, neajunsurile şi insatisfacţiile personale ne pot aduce în pragul disperării când sufletul uită de lucrurile morale, bune, iar omul se dezumanizează. El renunţă la calitatea cu care s-a născut şi anume la sufletul său. Încetează să mai fie om. Oamenii nu sunt conştienţi de puterea pe care o are sufletul, de importanţa lui. Soluţia tuturor problemelor omeneşti se găseşte în adâncul sufletului. Priveşte-ţi sufletul şi vei şti ce cale să alegi!
Mintea e oglinda sufletului. Iar dacă vrei să tratezi mintea şi corpul trebuie să tratezi în primul rând sufletul. Există suflete bolnave? Există oare oameni care nu mai au cu adevărat suflet? Aceste întrebări şi le pun de multe ori psihiatrii şi psihologii, în încercarea disperată de a ajunge la sufletul şi în mintea oamenilor cu probleme. Odată ce ţi-ai pierdut sufletul, devii un om rece, pe care nu-l impresionează nimic, care trăieşte pentru el şi care trece cu uşurinţă bariera dintre bine şi rău, decăzând din punct de vedere moral şi spiritual, ajungând chiar criminal. Nici un doctor din lume nu poate să te ajute să redevii un om cu suflet. Omul e un bun actor şi de cele mai multe ori îşi ascunde sentimentele şi credinţele de restul lumii.
Sufletul trebuie să fie în rezonanţă cu felul de a fi, de a arăta, de a te comporta şi de a te exprima. Înţeleptul Socrate prin întrebarea sa ,,Ce-ar fi să-i dezbrăcăm întâi sufletul?’’, adresată frumosului Charmides, a arătat într-un mod atât de subtil faptul că frumuseţea poate fi înşelătoare şi să nu reflecte calitatea reală a sufletului.
Constantin Noica în „Carte de înţelepciune” face referire la discuţia dintre Socrate şi Charmides şi consideră că ar fi înţelept din partea noastră, a oamenilor, dacă am încerca „să redresăm” ceva, să fim din nou suflete inocente, asemeni inocenţei înfăţişării noastre. De multe ori auzim spunând că aspectul fizic nu contează, ci doar sufletul e cel care contează. Dar de cele mai multe ori nu avem răbdare să cunoaştem sufletul oamenilor de lângă noi. Ne uităm la aspectul fizic, la modul în care aceştia se exprimă şi pierdem din vedere de cele mai multe ori aspectul sufletului. Ne place să fim înconjuraţi de oameni frumoşi, care vorbesc frumos, deşi uneori ascund în ei un suflet urât şi plin de ură. Realitatea poate fi crud deformată.
Ei bine, sufletul nu este doar un concept poetic pentru minte. Mintea analizează ceea ce simţim în adâncul sufletului nostru. Sufletul şi mintea trăiesc într-o simbioză perfectă. Un om cu suflet bun e un om cu o minte sănătoasă. Simţim cu sufletul, gândim cu mintea şi ne trăim viaţa cum ne dictează cele două. E bine că avem suflet? De obicei oamenii nu se analizează şi nici nu încearcă să afle dacă au suflet sau nu. Omul este egoist, nepăsător, avar, nemilos. Trăim într-o lume care-şi pierde propriul suflet, care uită de adevărata semnificaţie a sufletului. O lume în care sărăcia ucide copii, tineri şi bătrâni, iar oamenii care mai au o ,,picătură de suflet”, care fac din când în când bine în numele umanităţii, au un efect aproape insignifiant asupra crudei societăţi. Într-o astfel de lume e greu să-ţi păstrezi sufletul, să găseşti credinţa şi puterea de a nu te molipsi de toxicitatea celorlalţi, de a-ţi păstra sufletul inocent, aşa cum l-ai primit la naştere.
Aşadar sufletul există, este real şi nu doar ceva abstract. Să îi privim pe cei din jur, să spargem barierele aparenţei şi să le vedem sufletul, care este esenţa principală a noastră, a oamenilor. Să ne oprim din a judeca o carte după copertă şi să căutăm frumuseţea în sufletul omului, alături de bunătate, compasiune, speranţă şi multă iubire.
Andra PACHEF, studentă Jurnalism, anul III
