Social-democraţii au cîştigat alegerile din decembrie 2016 cu un scor la care nici ei nu au visat. Victoria previzibilă şi categorică a PSD şi formarea coaliţiei de guvernare cu ALDE, precum şi un program de guvernare atractiv au părut a fi argumente de stabilitate politică şi au generat cîteva porţii de optimism. Guvernanţii au început un joc perfid cu aşteptările noastre provocînd serioase focare de instabilitate. Ne aducem aminte de Ordonanţa cu număr fără noroc care a scos mii de oameni în stradă. Apoi dărîmarea guvernului de către propria majoritate parlamentară, modificarea unor legi ale sistemului judiciar, frecvenţa sporită a avertismentelor externe au desenat o coaliţie care a pus accentul pe conflict decît pe guvernare. S-a întîmplat o premieră în politica românească: a fost sancţionat propriul guvern şi nu cel advers. Într-un an trei guverne! De ce? Liviu Dragnea şi-a dorit tot timpul un executiv controlat. S-au ciocnit doi premieri care doreau autonomie şi un şef de partid care doreşte controlul. Ca să fim sinceri, recunoaştem că pe fondul luptei pentru putere s-au luat decizii de natură socială şi economică. O parte din populaţie pare mulţumită şi tace. O altă parte a românilor mocneşte atitudini, avertizează pe roşu. Domnilor guvernanţi, dacă aţi coborî printre oameni aţi constata că au multe observaţii de făcut la treburile ţării. În primul rînd, lui Liviu Dragnea i se reproşează că are probleme cu justiţia, nu poate deveni premier, iar în locul lui a promovat personaje îndoielnice, fără merite politice care să contureze o viziune. Aşa că îl vedem cu cîtă nonşalanţă joacă rolul de premier. Fără nici o jenă. Am văzut cu ochii mei cum doamna din fruntea executivului nu a rostit nici un cuvînt pînă nu a intrat pe uşă liderul politic. Mai în glumă, mai în serios, România e stat membru PSD. România are nevoie urgentă de politici suficiente în demersul educaţiei, îngrijirii sănătăţii, infrastructurii, agriculturii.
Dar unica mare preocupare este lupta pentru putere. Aşa arată democraţia? S-a spus că această democraţie este sub ameninţarea aleşilor. Seară de seară privesc şi eu, ca tot românul, locul de unde vin ştirile. Doamne, ce distanţă faţă de realitate! Ceea ce nu a înţeles coaliţia de la guvern este că nu poţi desemna în funcţiile executive, de mare răspundere, personaje care au furat şi pe deasupra habar nu au pe ce lume trăiesc. Demnitarii nu au nici o solemnitate a funcţiei. Cînd sînt nevoiţi să vorbească, să comunice, parcă i-ai fi pedepsit. Mă jenez de bagajul sărac, limitat de cuvinte pe care încearcă să ni le comunice. Şi omul simplu îţi spune: cum vorbeşti, aşa gîndeşti! De la cine să pretind un proiect de ţară? Cu jale spun că România este părăsită de profesionalism. Cei care ar vrea să schimbe ceva în ţara asta, să construiască, sînt striviţi de şmecheri şi mediocri. Aproape, pe cît am putut, nu am patronat mediocritatea, cum mi s-a spus cu răutate. Ce-o mai fi şi asta mediocritate? Ştiu că nu de puţine ori se confundă cu meritul. Cel puţin în partea mea de lume. Mai sîntem contemporani cu incompetenţi de nivel mediu care au pretenţii academice. Încep să scrie despre ei, cum alţii vorbesc despre Eminescu. Iar despre George Enescu ca despre nu ştiu cine. Zadarnic spunem că doar cultura poate salva naţiunea, ne trezim că ne bat la uşă indolenţi care devin agresori cînd îi deranjezi în prostia lor. Ziceam de educaţie. Guvernele la care mă refer nici nu au abordat ideea analfabeţilor funcţionali. Cineva doreşte a mă consola că mediocritatea este o trăsătură a unor mari conducători. Zău, de ce nu se doreşte ca toată lumea să ştie carte? Chestia cu manipularea proştilor la vot nu mă seduce. Atenţie: incompetenţa a colonizat spaţiile profesionale ale ţării şi este cel mai mare distrugător de stabilitate naţională (A. Majuru). Cum poate dispărea o ţară? Prin plictiseala locuitorilor, lehamite, dezamăgire, resemnare, ură, prostie. Soluţia: minţile luminate trebuie motivate. Ele pot salva ţara. Chiar la vîrful politicii ne trebuie oameni deştepţi. Mulţi dintre ei sînt alungaţi de politică. Cei buni au paşaport pentru alte zări. Zău, să ne întrebăm mai des: cum poate dispărea o ţară? Dar mai ales cum poate fi ea salvată?
