Plec de la convingerea că Anul Centenar trebuie să fie înnobilat cu realităţi ale istoriei care, în mare parte, şi-au pierdut conturul. Vom fi cu atât mai credibili şi noi, jurnaliştii, cu cât nu vom ocoli luminile, dar nici umbrele în care ne-am petrecut vremea trecută. Fără părtinire faţă de actorii istoriei. Fie că este vorba despre noi, fie despre alţii. Numai cu dreapta cumpănă a judecăţii ne vom putea pune în valoare rostul nostru în istorie. Din nefericire, tăvălugul evenimentelor este neiertător. Cum ziceam, e nevoie să ne aducem aminte de realităţi româneşti însemnate de uitare. Cine îşi mai aduce aminte de Ţinutul Herţa? Îl auzim rostit în discursuri, dar am pierdut lumina românească din acea fâşie de pământ cu un destin tulburător. Cum recent am fost la Cernăuţi, am avut şansa să mă întâlnesc cu profesori şi jurnalişti din Ţinutul Herţa. Lămuriri folositoare mi-a dat scriitorul Ştefan Hoştiuc, redactor-şef al revistei „Mesager bucovinean”. Am aflat multe despre românii din Ţinutul Herţei. Istorie şi destin. În decursul vremii, Ţinutul Herţa (din regiunea Cernăuţi) a aparţinut Principatului Moldova până în 1859. Apoi a ţinut de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Din 1866 până în 1940 a aparţinut României. Din 1940 până în 1941 a fost luat de URSS. Apoi iar a venit la România. Din 1945 până în 1991 iar a fost sub flamura URSS. După căderea imperiului roşu, 1991, Ţinutul Herţa a rămas la Ucraina. Am în faţă un dosar al Ţinutului. Populaţia este de 28.000 de locuitori (recensământul din Ucraina din 2001). 93% din populaţie este de etnie română şi toate satele din ţinut sunt exclusiv româneşti. Prietenii din Cernăuţi îmi semnalează un fenomen curios: în satul Tureatca unde locuitorii se declară români, ca limbă maternă declară limba ucraineană. După cum se vede din cronologia vremii, acest Ţinut nu a cunoscut nici o ocupaţie străină până în 1940. Răpirea prin forţă şi anexarea de către URSS este un grav abuz. Ciudat că nu a fost prevăzut în pactul Ribbentrop-Molotov şi tot s-a săvârşit o tâlhărie la drumul mare. După cum spuneam, din 1991, Ţinutul Herţa face parte din statul ucrainean. Conform tratatului de prietenie dintre România şi Ucraina semnat în anul 1997, România renunţă la acest teritoriu. Numeroase organizaţii din Bucovina de Nord cât şi din România au atacat această decizie şi au cerut guvernului român să renunţe la acel tratat. Ţinutul Herţa, după istorie, nu a aparţinut nici Ucrainei, nici Rusiei. Românii din ţinut ţin treaz sentimentul românesc al fiinţei. Aduc argumente de ordin demografic, geografic, istoric, arheologic, lingvistic şi cultural. Târnăuca este unul din cele mai frumoase sate din raionul Herţa. Este aşezat pe dealuri pitoreşti. Are în jur de trei mii de locuitori. A fost atestat documentar în anul 1620. Este locul de naştere al marelui cărturar şi animator al vieţii culturale româneşti Gheorghe Asachi şi al ilustrului filolog Vasile Bogrea. Intelectualii din sat ţin piept vicleniilor autorităţilor pentru a păstra şcolile româneşti. Am decupat profilul profesoarei Maria Vizitiu, sufletul apărătorilor şcolilor din satul natal. Se mai luptă cu un necaz din 1946 prin care s-au schimbat numele la circa 140 de localităţi din regiunea Cernăuţi. Satul Mogoşeşti a devenit Bairaki, iar Herţa se scrie Geota. Aflu cu lumină că în satul Poieni, firme româneşti au ridicat o şcoală căreia i-au spus „Nichita Stănescu”. Deasupra portretului poetului stă scris: „Vă pup pe inimă”. Ştefan Hoştiuc îmi povesteşte despre mândria Ţinutului, Mănăstirea de la Bănceni construită de vrednicul preot Mihai Jar. Este un miracol că un preot a reuşit să adune în jurul său atâţia credincioşi şi să ridice un lăcaş aşa măreţ. Aici limba română este suverană. Prietenul meu se întreabă: ce o împiedică să fie suverană şi în alte instituţii din raion? Frica? Lipsa de demnitate naţională? De ce un raion cu o populaţie aproape sută la sută românească şi cu o lege a limbilor încă funcţională nu a decretat limba română limbă regională? Sunt întrebări ale unor intelectuali bucovineni care merită cunoscute. Din acest ţinut se trage pictorul Artur Verona şi poetul Benjamin Fundoianu, de expresie română şi franceză, victimă a Holocaustului. Călătoria mea va continua prin Bucovina de Nord. La fraţii maramureşeni din dreapta Tisei. E bine să spunem din când în când adevărul. Că adevărul ne va elibera!
