Boboteaza în Maramureş şi substratul ei precreştin

Boboteaza este o sărbătoare complexă, care încheie ciclul celor douăsprezece zile, numite în popor şi zile luminate. Caracterul complex al sărbătorii se datorează suprapunerii celebrării religioase a „Botezului Domnului” peste sărbători precreştine, mai vechi. Se mai numeşte şi „Teofania” sau „Epifania”, adică arătarea Domnului în acel moment, când porumbelul s-a coborât peste Hristos, arătându-se astfel „Sfânta Treime”. Etimologia termenului are în componenţă slavonescul „bog” care înseamnă Dumnezeu şi verbul „a boteza”, sărbătoarea având înţelesul de „Botezul Domnului”.

Ca şi celelalte sărbători din acest ciclu, este o sărbătoare-prag, de trecere dintr-un an vechi într-unul nou. Pentru ca trecerea să se facă sub cele mai bune auspicii, omul din popor oficiază tot felul de practici ritualico-magice, tradiţii şi obiceiuri, cu deschidere către foarte multe funcţii: apotropaice, de purificare, de stimularea rodului, de stimularea dragostei, de ghicirea ursitului etc. Crezându-se că la marile sărbători duhurile sunt mai active, gospodina afumă ritual casa şi gospodăria cu ciobul cu tămâie, rostind formule orale de ge­nul „aşè cum nu să leagă nimica de foc, aşè să nu să leje nimica de noi şi de casa noastă”. Tot pentru a împiedica să acţioneze duhurile malefice, gospodina unge cu usturoi pe la uşile de intrare în casă, în grajd sau la coteţe, precum şi la ferestre.
Unele tradiţii au deschidere către purificare. La ora zero, timpul magic optim, fetele taie cu securea „produh” (copcă) în vale şi se scaldă ritual, crezându-se că apa din izvoare şi fântâni are puteri miraculoase, iar cine se scaldă „va fi sănătos şi ferit de boli tăt anu’ ”. Ritualul capătă şi un sens religios deoarece se crede că la Bobotează toate apele se sfinţesc. Pe văile Izei şi Marei, înainte vreme, la ora zero, sătenii se duceau cu canceauă şi păzeau apele, crezând că ele se prefac în vin. În dimineaţa sărbătorii, toţi ai casei se spală cu apă neîncepută de pe taler de argint, să fie tari ca banul, curaţi ca argintul şi văzuţi ca şi banul. Pe Valea Marei, cei ai casei se spală cu toţii la râu, acolo unde se pune talerul de argint, crezându-se în efectul miraculos al apei curgătoare. Tot dimineaţa, la râu, fetele, aruncând apă peste cap, îşi descântă de ieşire din ură, crezându-se că fetele care nu sunt luate la joc şi nu sunt iubite de feciori sunt aruncate în ură.

Această perioadă de trecere este prielnică premoniţiilor. Drept urmare, fetele îşi ghicesc ursitul, să vadă cum va fi el, bo­gat, frumos, sărac, bun sau rău. În acest scop, fetele numără parii de la gard, de la nouă la unu, noaptea, iar al nouălea se leagă. Dimineaţa se decodifică, după forma lui ghicindu-se trăsăturile fizice şi morale ale ursitului. De asemenea, fetele ascund sub blide diferite obiecte, pentru care ele cunosc simbolistica. Prin tragerea la sorţi, vor şti cum le va fi ursitul: cărbune (om aspru şi rău), pâine (om bun), inel (om bogat), sare (om certăreţ). Fetele îşi ghiceau ursitul prin folosirea unui ciubăr cu apă şi a două oglinzi pe care fata le aşază, una în faţă şi una în spate, apoi aprinde o lumânare, iar în apă vede chipul ursitului. Fetele îşi provocau în vis ursitul prin prepararea rituală a colacului crucii. Se făcea un colac sărat, care era copt între două focuri. Fata se ducea unde se împart râurile, şedea pe-o piatră şi-l mânca. Noaptea îşi visa ursitul. Feciorii oficiau rituri de legarea măritişului. Legau vraniţele de la casele cu fete cu tort de la iţe părăsite, ca să nu se mărite în acel an.
Sărbătoarea are un pronunţat caracter agrar, care ne este evidenţiat mai întâi de obiceiul „umblatul cu Chiralexa”. O ceată de copii merge înaintea crucerilor, aruncă grâu din abundenţă pe gospodar şi pe prispa casei, rostind formule orale de genul: „Grâu de primăvară / Şi-n pod şi-n cămară / Şi pă prispă-afară./ Câte paie pă coteţ, / Atâţia boi şi cai s-aveţi”.
Crucerii sunt aşteptaţi cu o păpuşă ceremonială, confecţionată din fuioare, spice de grâu, secară, orz, iar la mijloc se pune busuioc, o cruce şi o lumânare aprinsă. Păpuşa se dă din mână în mână la toţi cei din casă, de la cel mai bătrân la cel mai tânăr, crucea sărutându-se, ţinând păpuşa în mână.
Umblatul cu Chiralexa îmbracă forme mai complexe în Ţara Lăpuşului. Acolo, păpuşa ceremonială cuprinde crengi de măr, păr, prun, nuc, spice de grâu, iar la mijloc are o lumânare „în creangă”, una reprezentând ţarina de sus, cealaltă ţarina de jos. Toate acestea se strâng într-o ştergare brodată, iar la casele cu fete se leagă zgarda de mărgele. Ceata copiilor umblă cu Chiralexa, înaintea crucerilor, strigând „Chiralexa-i, Doamne” şi primesc colaci, mere şi câte un pahar de mursă. Când intră crucerii în casă, toţi sărută crucea, ţinând în mână păpuşa ceremonială cu lumânarea aprinsă. Preotul dă fetelor şuviţe din fuiorul de pe cruce, care îl prind în păr „ca să le crească părul ca fuiorul”. Preotul dă copiilor să sufle în capătul găurit al crucii „ca să afle cui­burile de păsări, vara”. Seara, capul casei împreună cu un copil înconjoară casa de trei ori, cu lumânarea aprinsă, strigând „Chiralexa-i, Doamne”. Apoi se duc la pomul sterp, îl înconjoară de trei ori, îl lovesc cu securea şi îl ameninţă „Faci poame, că de nu te tai”, la care femeia, de lângă casă, răspunde „Mai lasă-l on an, că a face”. Cei doi vor apoi să intre în casă, dar li se închide uşa. Are loc un dialog magic între cei din casă şi cei de afară: „-Voi, pe unde aţi umblat, / Ce semne că aţi aflat? / -Noi pe unde am umblat, / Bune semne am aflat: / Vaci cu lapte, turme de oi, scroafe cu purcei. / -Şi ce-aţi mai văzut? / -Iepe cu mânji, stoguri de grâu, care încărcate cu bucate. / -Vă prindeţi că le-aţi văzut? / -Ne prindem”. Atunci li se deschide uşa, iar lumânarea se stinge într-un blid cu seminţe de grâu. Apoi se numără boabele prinse de cele două crengi, care reprezintă cele două ţarini, spre a se vedea care ţarină va fi mai roditoare.
La Bobotează, era îndătinat ca la fetele bătrâne şi la feciorii tomnateci să se pună „moşi şi moaşe”, „domni sau doamne” în Maramureşul voievodal, „moşcoteri şi moşcotere” în Ţara Lăpuşului, care erau nişte manechine confecţionate din haine uzate, aşezate pe un schelet de lemn. Acelor „flăcăi” li se pune taşcă, iar acelor „fete” geantă şi basmale pe cap, uneori furcă şi caier. De manechin se prinde o scrisoare în versuri, „poezii de ciuf”. „Cum îi calu’ fără fân, / Aşè-i şi fecioru’ bătrân. / Lumea tre(ce), el bătrâne(şte) / Şi de-nsurat el nu gânde(şte). / Tăt aleje, cât aleje / Şi la urmă el culeje. / Sărace fecior bătrân, / De eşti sângur ţ’-om da fân. / Li-i ţânè pă susuori, / Ca la toamnă să te-nsori, / Cu o ciuhă de la vie, / Cu o toantă de Mărie”.
Suprapusă peste sărbători mai vechi, Boboteaza a conservat până astăzi un repertoriu de obiceiuri, tradiţii, practici magice, care ne pun în lumină sub­stratul precreştin al acestei sărbători.

Pamfil BILŢIU