Îmi este treaz în minte discursul domnului Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, rostit sub cupola Ateneului Român la ceremonia de lansare a României la Preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene. Un discurs care a propus o variantă inspirată contra limbajului încorsetat, zis diplomatic şi protocolar, care se practică în multe asemenea situaţii. Cine este Donald Tusk? Este un istoric polonez, bun cunoscător al culturii şi literaturii europene, inclusv a României. Este un lider politic însemnat, format în preajma lui Lech Walesa, în spiritul mişcării „Solidaritatea”, din oraşul Gdansk. A câştigat două alegeri parlamentare şi a fost singurul premier al Poloniei reales după 1989. Ca preşedinte de partid a câştigat două rânduri de alegeri locale şi este la al doilea mandat de preşedinte al Consiliului European. Discursul lui Tusk este al unui om politic atipic, care gândeşte singur şi îşi scrie discursurile cu mâna lui. De ce mi-a plăcut discursul lui Tusk? Deoarece mi-a dovedit, sub cupola Ateneului Român, că înţelege situaţia ţării noastre având la îndemână supleţea asocierilor care au dat culoare, dar şi profunzime celor spuse. Cunoaşte intelectuali de marcă din cultura română, folosind cu dibăcie ideile lor în ţesătura înţelesurilor politice.
Nu mi-a fost dat să aud un alt om de rangul lui care să extragă din zestrea noastră de idei înţelesuri de respiraţie largă, sugestive, plastice, convingătoare. A fost un prilej fericit să pună în circulaţie, pentru a nu ştiu câta oară, nume ilustre ale culturii române cu gândirea din operele lor. Ne-a adus pilde din casa noastră. ”Sunt convins că în aceste şase luni veţi interpreta cu energie şi înţelepciune o adevărată Rapsodie Română.” Ne-a transmis un mesaj de încredere, la cârma Europei, referindu-se la muzica lui George Enescu. Cu ecouri româneşti şi europene. Ne-a adus aminte de proverbele noastre, omul sfinţeşte locul, care va trebui să ne fie emblemă ca gazde ale Europei pentru şase luni. Eu am rămas plăcut impresionat că, într-un discurs cu rosturi europene, a fost folosit un poem semnat de Nichita Stănescu.
A venit un polonez, care ne-a vorbit în limba română, acasă la noi, şi a extras sensuri actuale din lirica unui mare poet român contemporan. ”Se apropie viitorul, se-aude, se vede/ gândurile pe care le trimit spre el se întorc mai repede ca altădată.” Da, Nichita a rămas actual. Încă de la ridicarea Premiului Herder a provocat liric viitorul ţării lui. Domnul Tusk ne-a relevat şi o înţelepciune din opera lui Mircea Eliade: lumina nu vine din lumină, ci din întuneric. Ajunge şi la o spusă profundă a lui Andrei Pleşu: ”Toate obstacolele ne par ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi sau ferestre.” Ne aducem aminte de acele reclame despre fascinanta Românie turistică. Pe bună dreptate.
Un istoric polonez, cu mari rosturi europene, într-un discurs memorabil, ne spune că România fascinează şi încântă prin muzică, poezie, filosofie şi mari performanţe sportive. Aşa ne-a împărtăşit preferinţele pentru Emil Cioran, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, ori Andrei Pleşu care sunt eroii imaginaţiei sale. La fel sportivi ca Nadia şi Simona. Cu iscusinţa minţii unui distins umanist, domnul Tusk a evocat un moment de răscruce din istoria sportului românesc, spre a ne da încredere pentru acest rol la Preşedinţia rotativă. Preşedintele Consiliului European ne-a dat un sfat care merită atenţia: ”Fac apel la români să apere libertatea, integritatea, statul de drept şi Constituţia cu aceeaşi hotărâre cu care a apărat portarul Helmuth Duckadam cele patru penalty-uri în finala Cupei Campionilor de la Sevilla. Fac apel la români să apere fundamentele civilizaţiei noastre europene. Dacă el a reuşit şi voi veţi reuşi.”
Un îndemn glazurat cu încredere. Ne-a restituit demnitatea. Tusk, Tajani, cu mai puţină graţie Juncker, au făcut reverenţe istoriei şi culturii române. Aceleaşi lucruri puteau fi spuse tern, fără un exerciţiu plastic al exprimării. Discursul lui Tusk mi-a atras atenţia. Nu numai mie. Alţii au croşetat pe marginea lui multe speculaţii. Rămân la părerea că, domnul Tusk, a făcut dovada unei eleganţe diplomatice prin faptul că s-a adresat românilor, dar şi altor invitaţi, în limba lui Eminescu. Mulţumesc, domnule Tusk! Mi-am adus aminte că un alt mare polonez, Papa Paul al II-lea, a săvârşit acelaşi gest măreţ. În vizita istorică în România, ne-a vorbit în limba română, ne-a sărutat pământul şi ne-a recunoscut vocaţia europeană. Frumoasă şi binefăcătoare coincidenţă!
