Spectacolul partidelor

0
82

Politicienii găsesc noi teme de discuţie şi menţin viu conflictul putere-opoziţie, partidele nu ţin cont de doctrine şi ideologii şi joacă fără nici o regie acest spectacol vizibil în mass-media, iar alegătorii sînt mai mult derutaţi decît lămuriţi şi nu-i de mirare că nu prea ştiu cine are dreptate şi pe cine să aleagă!
Nu spunem că este uşor să decizi, ştiind că partidele se repoziţionează continuu (în SUA, democraţii şi republicanii sînt stabili de o sută de ani; în Marea Britanie, conservatorii şi laburiştii). La noi, peisajul politic se schimbă într-o fierbere doctrinară şi ideologică fără oprire, deşi alegătorii sînt interesaţi de problemele lor sociale, nicidecum de discursuri politicianiste (vrem cu toţii ca justiţia să nu condamne nevinovaţi).
Apropierea alegerilor europarlamentare în mai 2019, prezidenţiale la toamnă şi locale şi parlamentare în anul viitor, intensifică activitatea de partid. Politicienii caută teme noi de divizare a alegătorilor, rar urmăresc să repare clivajele de ordin social. Atenţia electoratului este deviată de la realitate şi dusă în derizoriul luptei ideologice minore.
Avem două benzi politice, pe stînga circulă partidele social democrate şi pe dreapta, cele liberale. Partidul Comunist Român a dispărut în 22 decembrie 1989. În 1990, s-au înfiinţat PDSR, PNŢCD şi PNL. În 1991, a apărut PRM cu C.V. Tudor, care a rezistat pînă la 2008. În 1993, PD cu Petre Roman s-a desprins din PDSR-ul lui Ion Iliescu. Dintre aceste partide, plus UDMR, au fost aleşi guvernanţii, coalizaţi în Convenţia Democrată CD şi apoi în Dreptate şi Adevăr DA, aliate la conducere fiind adesea partide de stînga şi de dreapta, prin compromisuri ca să asigure stabilitatea ţării.
Dar cele mai spectaculoase au fost schimbările de culoar, PD-ul, preluat în 2000 de Traian Băsescu, a trecut pe banda dreaptă şi apoi a fuzionat cu PNL, pierzîndu-şi definitiv numele şi identitatea de stînga. În PNL, partid istoric, au fost absorbite ApR, UFD, PNL-Câmpeanu, iar apoi din PNL s-a rupt ALDE cu C.P. Tăriceanu ca şef, aliat la guvernare cu PSD. Celălalt partid istoric, PNŢCD, girat de Corneliu Coposu, a guvernat patru ani (1996-2000) în coaliţia CD, după care n-a mai trecut pragul electoral, eşecul fiind un mister explicabil probabil prin politica de restituire în întregime a averilor, prea puţini fiind cei cu averi ca să salveze partidul ţărănesc nesusţinut de ţărani.
Liberalii au trecut opt ani prin scindări şi apoi prin unificări, dar cu toate acestea dreapta de azi este tot divizată, prin apariţia ALDE, USR, PLUS (Partidul sălăjeanului D. Cioloş) şi PMP. Din PSD, s-au rupt recent 20 de parlamentari, care formează Pro România. Scurta istorie a partidelor ne arată instabilitatea, oscilaţia, fuziunile şi desprinderile, schimbările de nume şi de ideologie. La ultimele alegeri parlamentare, au apărut partide noi, semn că electoratul conservator îşi doreşte alte nume în politică, iar electoratul progresist preferă stabilitatea.
Azi, concurenţa este mare pe dreapta, unde cinci partide se luptă pentru acelaşi electorat, dar sînt prea orgolioase să se alieze. Pe stînga, există un singur partid şi un satelit aleargă cu acesta pe pistă. Guvernarea este asigurată de PSD şi ALDE, cu ajutorul UDMR, dar cele două caută mereu să obţină concesii – partidul de dreapta vrea să-şi fidelizeze alegătorii, alianţa cu stînga fiind conjuncturală; iar cel etnic smulge ceva pentru maghiari, cît de puţin, votînd legile puterii.
Este de aşteptat ca lupta politică să devină şi mai lipsită de raţiune, alegerile fiind periculoase pentru aproape toate partidele (sondajele de opinie sînt manipulatoare), căci nu se ştie cine va rămîne pe pistă pînă la final…

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.