Îmi amintesc un telefon primit cândva de la emeritul Lascăr Pană. Îmi spunea: „Ramona, când oamenii încep să te uite, nu e bine…”
Așa că în 14 septembrie, când ar fi împlinit 85 de ani, am ales să îi onorez memoria depănând amintiri cu Lascăr Pană. Eram doar un alt copil îndrăgostit de Minaur atunci când am început să studiez „fenomenul Pană”. Un caracter puternic, extraordinar de intransigent cu sine și cu toți ceilalți, o fire vulcanică. Un exemplu de voință și de ambiție, care țintea numai locul I și nu accepta altă filosofie decât pe cea a performanței. Spațiul băncii tehnice era mult prea îngust pentru vulcanul în erupție permanentă care era antrenorul Minaurului. Ardea pe marginea semicercurilor cel puțin la fel de intens ca și eroii din teren, împingându-i în permanență spre autodepășire. Dialoga cu spectatorii, mustra oficialii, nu rata nimic din ce se petrecea în teren sau în tribune: spectacol făcea nu numai echipa antrenată de el, dar el însuși era un spectacol de la care cu greu îți puteai desprinde privirea. Nu rămânea nimănui indiferent, fiind mult prea incandescent pentru așa ceva.
De-a lungul anilor, l-am văzut de multe ori fericit, l-am văzut de multe ori zâmbind. L-am văzut și trist, l-am văzut și nervos. De fiecare dată era vorba despre Minaur. Și chiar dacă de departe cele mai frumoase amintiri ale mele cu Lascăr Pană țin de anii în care echipa antrenată de el repurta succese uimitor și agonizant de pline de adrenalină atât în bătăliile interne, cât și în cele continentale, poate cea mai tulburătoare amintire cu antrenorul emerit este din 2014, atunci când în luna mai celebram patru decenii de la înființarea primului club exclusiv de handbal din România, Minaur Baia Mare. Jucători și antrenori din toate generațiile care au format istoria acestui club de legendă îi stăteau în față. Și, pentru prima dată, am sesizat în vocea lui Lascăr Pană o emoție atât de profundă și atât de sinceră, încât am tresărit, știind că nu voi uita momentul niciodată: „Băieti, sunt mândru de voi! Sunt mândru că am antrenat niște adevărați sportivi. Din suflet vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru Minaur!” Iar mai apoi, privind spre ei, toți, maestrul îmi mărturisea: „După 40 de ani să vină jucătorii care au adus glorie Minaurului. Așa de bucuros sunt că au venit aproape toți, din diferite părți ale Europei. Asta arată că încă au inimă pentru Minaur, chiar dacă au trecut atâția ani…”
Inimă pentru Minaur. De inima lui s-a ocupat prea puțin. Nu s-a pus niciodată la adăpost de emoții, chiar și atunci când medicii l-au sfătuit să fie calm. Râdea și îmi spunea că de dragul lor mimează calmul, dar îi face și mai rău pentru că ține în el toate emoțiile. Legate, firește, de același Minaur. Pivotul în jurul căruia i-a gravitat frumos toată viața. În urmă cu cinci ani, imediat după ziua când împlinise 80 de ani, îmi povestea că s-a bucurat să constate cu acest prilej că încă mai sunt mulți oameni care își mai aduc aminte de el. Și mărturisea că, la ceas aniversar, a privit înapoi: „Când ajungi la astfel de vârste, faci un bilanț al vieții pe care ai dus-o. Și bilanțul meu nu putea să fie decât despre handbal: pot spune că sunt printre antrenorii români care pot fi fericiți pentru că au cu ce se mândri…”
Puteai povesti tare multe cu maestrul Pană. Avea harul dialogului, știa să glumească, tot așa cum știa să fie aspru. Dar indiferent de tema discuției, mai mult mai devreme decât mai târziu, povestea ajungea la Minaur. Nu avea regrete, rememorând mereu succesele avute de-a lungul anilor cu naționala României, a Greciei și, firește, cu Minaur. „Dintre toate, cea mai mare satisfacție handbalistică mi-au dat-o cele două cupe europene câștigate cu Minaur, pentru că meritau acești oameni din Baia Mare să simtă gustul unor astfel de bucurii”, îmi spunea.
În 14 septembrie ar fi împlinit 85 de ani. Și-ar fi băut cafeaua pe terasa la care mergea în fiecare dimineață și unde era înconjurat de prieteni. Ar fi povestit de multe, de toate, dar mai ales despre handbal. Ar fi analizat echipe, ar fi dat pronosticuri, ar fi căutat soluții, ar fi visat din nou la un aur pentru Minaur. În schimb în 17 septembrie comemorăm doi ani de când a plecat dintre noi, lăsând în urmă un oraș care – datorită lui – iubește iremediabil handbalul.
Îmi amintesc un telefon primit cândva de la emeritul Lascăr Pană. Îmi spunea: „Ramona, când oamenii încep să te uite, nu e bine…” Dacă aș putea, maestre, v-aș da azi un telefon să vă asigur: „Nu v-a uitat nimeni, domnule Pană! Nimeni nu v-a uitat…”
Ramona-Ioana POP
