Corespondență specială de la Roma • Cum e să trăiești în Italia în aceste zile!

După cum se știe, Italia este una dintre țările cele mai afectate de infecția cu Covid-19, iar în 9 martie 2020, am început să ne dăm seama cu adevărat de cât de gravă e situația. Atmosfera e destul de tensionată în aceste momente, dificile în întreaga lume, dar în Italia e, probabil, mai întunecată decât oriunde. Toți românii de aici am văzut mai întâi cu îngrijorare cum România a suspendat zborurile din și spre Italia, și chiar dacă aprob măsura aceasta, nu am putut să nu rămân cu un gust amar. Am și eu în țară, ca mulți alții, o familie și mulți prieteni și îmi dau seama că orice s-ar întâmpla, nu voi putea să-i văd, cel puțin pentru un timp.
Am văzut apoi pe Facebook cum un român, întors din Italia acasă, a fost izolat de familie în podul casei și a ajuns să se gândească la sinucidere. Din nou un gust amar. Câți bani o fi trimis omul acela familiei, câtă singurătate o fi îndurat printre străini și ce amarnică solitudine a mai avut de înfruntat după ce s-a întors la ai săi, deși nu era bolnav! Bolnavii s-au înmulțit foarte mult în Italia și toată această frumoasă țară adoptivă e în carantină, ca măsură preventivă, asta după ce școlile și alte instituții precum muzeele, teatrele, sălile de sport… au fost deja închise, după ce am fost sfătuiți să nu ieșim din casă decât dacă avem nevoi urgente.
Cel mai rău m-a întristat însă un mesaj al unei doctorițe din regiunea Lombardia, care explica de ce este foarte important să oprim răspândirea virusului stând acasă. Se știe, cred, că această regiune a Italiei a fost cea mai afectată de virus. Totuși, deși am fost una dintre persoanele care nu s-au speriat prea tare de el, luând în considerare faptul că majoritatea morților erau foarte bătrâni și aveau, de obicei, mai multe probleme de sănătate, nu am putut să rămân indiferentă la explicațiile doctoriței, care spunea foarte clar că pericolul stă în principal în incapacitatea spitalelor de a trata un număr foarte mare de pacienți în același timp. Cu alte cuvinte, pacienții care au nevoie de terapie intensivă ar putea fi prea mulți peste puține zile și asta i-ar obliga pe doctori să aleagă pe cine să salveze și pe cine să lase să moară, din cauza aparaturii insuficiente.
Așadar, să presupunem că la un moment dat ar fi zece mii de pacienți cu nevoia de a fi internați la terapie intensivă. Cum Italia dispune doar de trei mii de locuri, șapte mii de pacienți ar fi lăsați să moară. Dacă ar ajunge în același timp la spital o persoană de 50 de ani și una de 30 și ar avea la dispoziție un singur aparat, cea de 30 de ani ar fi conectată la aparat, iar cea de 50 de ani ar fi lăsată să moară. Dacă ar ajunge în același timp la spital o persoană de 20 de ani și una de 15 ani, cea de 15 ani ar fi, probabil, salvată, iar cea de 20 de ani ar fi lăsată să moară. De ce? Pentru că medicii s-ar simți obligați să-i salveze pe cei care ar avea, în opinia lor, mai multe șanse de a se face bine.
Bineînțeles că trăind, în aceste condiții, suntem foarte speriați și relativ izolați. Există o frică a fiecărei persoane de posibila boală a celor din jur, mai ales pentru că, așa cum se știe, unii bolnavi nu au simptome. Ne dezinfectăm, ne spălăm pe mâini de foarte multe ori, ne speriem dacă auzim pe cineva tușind sau strănutând și ne îndepărtăm imediat, menținem distanța de siguranță față de persoanele de lângă noi. După temperamentul și caracterul fiecăruia, reușim să ținem mai mult sau mai puțin situația sub control. Probabil că dacă nu ar exista telefon și internet ne-am înstrăina unii de alții. Așa, încercăm să aflăm vești în fiecare zi de la cei dragi, de la prietenii pe care îi avem în diferite zone ale Italiei sau ale lumii și mai ales sperăm, sperăm că totul se va termina și ne vom trezi ca dintr-un coșmar, că vom putea din nou să ne vedem familia, prietenii, că vom putea din nou să călătorim, să muncim, să vorbim cu vecinii, să avem o viață normală.
Lucia Ileana POP