Suferința României, prin ochii românilor plecați din țară

0
736

Corespondență specială din Italia
Situația României ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Deși în țările prin care suntem răspândiți situația legată de îmbolnăvirea provocată de Coronavirus pare mai îngrijorătoare, pentru că numărul celor bolnavi, al celor îmbolnăviți sau al celor morți este mai mare, majoritatea românilor ne facem griji mai mult pentru România decât pentru țara în care locuim acum. Fiecare dintre noi am lăsat pe cineva drag acasă și, din această cauză, nu putem să nu ne uităm cu unul dintre ochi măcar, dacă nu cu amândoi, la ceea ce se întâmplă în România.
Veștile continuă să ne îngrijoreze. După medicii care și-au luat concedii în aceste grele momente, după cei care și-au dat demisia, după problemele pe care le cunoșteam deja legate de lipsa aparaturilor și de lipsa de fonduri, de lipsa de igienă de prin spitale, am aflat vești despre oameni care s-au îmbolnăvit de boala zilelor noastre și au fost tratați mai rău decât niște animale. Iată o imagine cutremurătoare. La Arad, o doamnă de numai cincizeci și trei de ani a murit în chinuri groaznice, fără ca cineva să o îngrijească, a căzut jos din pat din cauza acestora și acolo a murit, fără ca cineva să aibă curajul să se apropie de ea ca de un om, fără ca cineva să-i aprindă o lumânare. A fost băgată împreună cu toate obiectele care-i aparțineau în doi saci negri și aruncată apoi în fundul pământului ca să nu mai audă nimeni de ea și să nu mai poată îmbolnăvi pe nimeni.
Atâta timp cât gândirea asta o are un om obișnuit, parcă am putea să înțelegem, pentru că frica de moarte este mare și omenească, dar dacă are aceeași gândire un om care prin meseria sa trebuie să fie aproape de bolnavi, sau care a mai și jurat să facă asta toată viața, nu poate fi acceptat lucrul acesta în niciun caz. Alt caz. A fost înregistrată o asistentă care nu voia să se apropie de un bolnav pentru că îi era frică de el. Cum se poate așa ceva? Ce fel de cadre medicale pot să spună că le e frică să se apropie de bolnavul pe care trebuie să-l trateze? Dacă lor le este frică, înseamnă că bolnavii sunt trimiși direct în mâna lui Dumnezeu. Să înțelegem că în România cei mai mulți bolnavi vor muri pentru că avem cadre medicale care nu sunt destul de pregătite pentru a ști cum să se comporte și care sunt normele de igienă pe care trebuie să le respecte ca să nu se îmbolnăvească și ele? Cu siguranță, nu poate fi o soluție să stea departe de bolnavi!
Am ajuns să ne lipsească cadrele medicale, dar să le trimitem pe unele dintre cele pe care le avem să ajute prin alte țări, unde situația se îmbunătățește în fiecare zi. (Au ajuns în Italia de curând unsprezece medici și șase asistenți medicali.) Oare toate lucrurile se fac pe dos prin România? De ce nu au fost trimiși mai înainte în Italia, când puteau să dea într-adevăr o mână de ajutor, pentru că era nevoie, și ar fi putut învăța ceva ca să nu le mai fie frică, să se întoarcă acum să salveze bolnavii, nu să fugă de ei?!
Situația în care ne găsim nu este una obișnuită, nu este una despre care medicii au putut citi prin cărțile pe care le-au studiat, dar asta nu înseamnă că medicii adevărați nu trebuie să se informeze de la cei care au învățat deja, pentru că s-au confruntat cu aceeași boală înaintea lor. Credem că medicii din România și statul român aveau datoria să se informeze cu privire la acest virus și să se pregătească pentru a-i putea face față în mod corespunzător. Credem, în același timp, că statul român și cadrele medicale de valoare din România au datoria să curățe sistemul sanitar de paraziți și de infractori și să nu uite că vinovați sunt și cei care văd lucrurile care nu merg bine, dar nu fac nimic pentru a schimba situația. Nu putem să ne mulțumim cu oameni de cel mai scăzut nivel acolo unde ar trebui să fie numai oameni de mare valoare!
Cerem iertare tuturor medicilor cu dăruire, care muncesc acum în prima linie, pentru că suntem conștienți de faptul că în viață se întâmplă mult prea des să iasă în evidență numai exemplele negative, dar pe la noi numai de rău se aude. Vă mulțumim pentru ceea ce faceți și vă asigurăm că ne-am bucura foarte mult să vedem și să auzim în zilele următoare și de niște exemple pozitive. Ne do­rim din suflet să le caute cei care o pot face și să ni le prezinte, pentru că avem nevoie de un pic de speranță. Avem nevoie să mai putem crede că, atunci când ne vom întoarce acasă, cei dragi ne vor aștepta în prag, nu la cimitir, că ne vor îmbrățișa fericiți și nu vor aștepta să le ducem flori la morminte!
Lucia Ileana POP

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.