Gânduri după ce am văzut Ludwig. Teatrul, care se folosește de toate limbajele – gesturi, sunete, cuvinte, foc, strigăte – poate fi regăsit în chiar punctul unde spiritul are nevoie de un nou limbaj pentru a-și făuri manifestările. Încremenirea teatrului într-un limbaj clasic: cuvinte scrise, muzică, lumini, zgomote îi veştejește viața.
O scenă, trei personaje, câteva instrumente, puțină lumină și mult talent. Acesta este “Ludwig, Nicolo și Joe”. Un spectacol neconvențional și liber de prejudecăți. Un recital actoricesc, clovneresc, coregrafic, în care doi clovni muzicali la fel de neobișnuiți își epuizează energia și resursele comice, mereu în marginea și cu un pas înaintea scenariului.
Un spectacol care s-a născut din neliniștea perpetuă a actorilor protagoniști. Ei propun spectatorilor descifrarea și savurarea unui nou limbaj artistic, în care gesturile, sunetele, obiectele și în general tot ce există sau apare în scenă prind viață și se constituie într-un tot unitar. Care, dramatic și comic în același timp, clasic și modern, nu se poate numi altfel decât TEATRU. Pentru teatru, ca, în general, pentru cultură, arta este să știi cum și când să folosești cuvintele, sunetele, umbrele, în jurul cărora se polarizează adevăratul spectacol al vieții.
