Despre pictorul și sculptorul Ștefan Râmniceanu mi-a vorbit cu ani în urmă criticul de artă Ruxandra Garofeanu, într-o expediție artistică în Maramureș. Cu un popas la Desești. Apoi, în studenție, am realizat dimensiunea specială a artistului român care, acum, trăiește și lucrează la Paris și București. Dar nu despre pictor și sculptor doresc a scrie, ci să dezvolt câteva idei ale lui despre destinul artei și literaturii în aceste vremuri. Mi-am adus aminte de Jean Cocteau, care afirma: „Arta a fost întotdeauna o practică a unei minorități, care a știut să comunice unei națiuni.” Ca un intelectual care trăiește în două culturi, încă există așa ceva, a observat că hegemonia corporatistă și goana după bani nu au nevoie de cultură pentru a-și promova interesele.
Sunt agreate metodele directe, sterpe, fără emoție omenească. Cultura începe să-și piardă serios din semnificație, adică rolul de emancipare a individului. Asistăm la agresiunea unei lumi artificiale. Privim în jur și constatăm că nobila spiritualitate și gratuitatea actului creator sunt înlocuite cu bunuri de scurtă folosință. Efemerul a luat, în bună parte, locul duratei. Din păcate, așa, cu o oarecare subtilitate, arta, cultura, presa, educația se politizează. De la terminologie, până la despărțirea de sentimente artistice. Noua direcție în cultura română, atâta câtă este, are nevoie de manageri, nu de redactori pricepuți în promovarea ideilor sensibile. Arta a devenit un produs de marketing. Artistul care nu aderă la o asemenea formulă este marginalizat sau exclus din lume.
Generația tânără este din ce în ce mai puțin interesată de cultură. Explicația este la îndemâna tuturor. Nici poezia, nici proza, nici alte ramuri ale artei nu aduc bani. Dacă vrei să publici o carte, ți-o plătești și apoi o dăruiești. Mai ales în aceste împrejurări, când întâlnirile sunt suspendate. Da, se schimbă lumea și în viața artei. Dacă mâine, prin absurd, s-ar închide toate lăcașurile de cultură nu ar curge prea multe lacrimi. Peste tot se aude aceeași muzică tristă: nu sunt bani pentru cultură! S-a consumat un an fără manifestări culturale care să aibă public în față. Fără săli cu aplauze. Fără autografe. Fără strângeri de mâini. Nu sunt bani pentru cultură!
Anul trecut, în Maramureș, ca și în alte părți, s-au suspendat proiectele culturale. Organizatorii nu au bani suficienți, pentru actul de cultură. La Desești, după patru decenii, cortina a fost trasă peste întâlnirile consacrate. Cum s-a întâmplat și în alte localități cu energie culturală. Mi-am adus aminte de vremea premierului britanic Churchill, care nu a cedat bugetul pentru cultură, în favoarea celui de război. Ar fi spus că Anglia prin cultură va câștiga războiul! Și așa a fost. Să nu uităm că premierul britanic a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul 1953. Laurențiu Ulici, în celebra lui carte despre Premiul Nobel, o prefera pe Anna Ahmatova. Să căutăm printre politicienii noștri un candidat de asemenea anvergură. Nu vedeți.
Unii nu au studii superioare, ori nu au nici o legătură cu fenomenul cultural. Spun oameni cu experiență europeană în mecanismul gândirii că încremenirea artei și culturii înseamnă înfrângerea democrației. Puțini contemporani, ajunși să decidă, pot decanta o asemenea prăpastie. Cine mai ține seama că omul a evoluat între sacru și profan? Ne-a spus-o românul Mircea Eliade, și a auzit o lume întreagă. Cei care au putut să audă. Mai mult, sacrul este sabotat. Proliferează ciudate îndemnuri îmbrăcate în mănuși de catifea. Se atacă biserica, istoria, învățământul, limba română. S-a alungat Paștele, s-a camuflat Crăciunul. Nașterea și Învierea în care am trăit.
Simt cum subcultura, care câștigă teren, demitizează spiritul autohton, sunt ONG-uri care diluează ideea de națiune. Refuzul culturii este un regres. Se uită că adevăratul patrimoniu este omul. Cultura, de când îi lumea, renaște societatea. Să nu credeți că alte țări europene tratează cultura ca pe o cenușăreasă. Citiți despre unguri și polonezi. Modelul francez, ne spune sculptorul nostru Ștefan, fixează clar axele politicii culturale a Franței. Plecând de la principiul sacrosant al patrimoniului cultural și artistic ca fiind un bun al întregii națiuni. Franța rescrie, pe înțeles contemporan, manualele de istorie. Noi scoatem istoria din școli. Cine vă obligă domnilor care ne-ați adus asemenea blestem?
Nu suntem mândri de Eminescu, cel care ne-a dat limba română modernă! Sunt curios cum va fi cinstit pe 15 ianuarie. Ascultați-l pe Mircea Eliade, cel mai mare istoric al religiilor: „Dintr-un popor, nu rămâne nimic decât cultura!” Ader la îndemnul sculptorului Ștefan Râmniceanu, ca să avem cultul trudei și bucuria ofensivei. Evident și în cultură. Și să nu uităm că un pământ nelucrat se pustiește. Cu un om necultivat se întâmplă și mai rău.
