Justinian 100 – Un secol de la nașterea Arhiepiscopului Justinian Chira –

0
92

A venit în lume și a plecat din lume în dangăt de clopot

Lucrurile mari sunt simple, în aparență, iar unele pline de taină. Cine ar fi putut bănui, în urmă cu 100 de ani, când se năștea în Plopiș, sat de la marginea Chioarului, ortodox din tată în fiu, neafectat de uniație, că fiul nou născut din doi părinți țărani va avea un destin ales: va fi un om al Bisericii. Era taina numai de Dumnezeu știută. S-a născut în Duminica Mare, după propria mărturisire, când băteau clopotele la biserică. Voia lui Dumnezeu a făcut să plece din această lume tot într-o zi de duminică, 30 octombrie 2016, în timpul Sfintei Liturghii și tot când băteau clopotele la biserică, încât, caz rar, a fost pomenit, în prima parte a Sfintei Liturghii la cei vii, iar în partea a doua la cei trecuți la Domnul, pentru că un telefon mobil a anunțat plecarea Preasfinției Sale în lumea celor drepți.

Un autodidact și iubitor al cărților

L-am cunoscut pe Înaltpreasfințitul Părinte Episcop Justinian, prin anii ′60, când eram elev la liceul din Tg. Lăpuș, și, prin voia lui Dumnezeu, locuiam la duhovnicul dumnealui, care era frate cu străbunica mea. Venea săptămânal în acea casă și participam la multe discuții, iar uneori discutam împreună. Era un mare privilegiu pentru mine să mă aflu în preajma unei asemenea personalități, deoarece starețul de la Mănăstirea Rohia, Protosinghelul Justinian, era modelul starețului semeț, cult, blând, bun povățuitor și foarte foarte ascuțit la minte, cu o memorie uluitoare, care îmi făcea impresia cunoașterii Sfintei Scripturi pe de rost, alături de atâtea și atâtea alte fapte istorice și culturale, de care, eu, copil fiind, nu aveam de unde să le știu, pentru că nu erau publicate în acele vremuri. Printre discuții lăsa să se deslușească istoria adevărată a țării. Pentru orice afirmație avea o explicație imbatabilă. Îmi aduc aminte că de la dânsul am primit primul număr din revista „România Literară”, după ce a încetat să mai apară „Gazeta Literară”. Mi l-a adus cu atâta lumină pe față, cu zâmbetul acela plin de bucurie, prin care îți acorda multă atenție și încredere, încât greu puteau fi descrise. Îmi aduc aminte de atâtea cărți primite în dar, ca să îmi sporească bucuria cititului. Și îmi mai aduc aminte că, monah fiind, făcea mereu educație celor cu care stătea de vorbă. Nu lăsa să treacă un minut fără să zidească câte ceva, într-un fel sau altul, în oamenii cu care stătea de vorbă, încât viața dumnealui era o continuă predică, iar orele de masă deveneau locul multor destăinuiri și amintiri. Ne povestea de examenele de la Sibiu, de discuțiile cu profesorii de la Facultatea de Teologie, ce răspunsuri dădea la întrebările lor, pentru că dumnealui nu mergea la examene ca să fie verificat, ci mergea la o confruntare cu cunoștințele lor, cunoștințe pe care le dobândea în nopțile lungi de rugăciune și citit. Lampa din chilila dumnealui era aprinsă toată noaptea. Cu mulți profesori de la Teologia Andreiană a legat o pritenie solidă și în vacanțe adăstau la mănăstire o perioadă de timp, pentru a se reculege în liniștea Rohiei. Era o bucurie să îi întâlnească, cum bucurie era să stai cu Preasfinția Sa de vorbă, să îi asculți sfaturile, pentru că era o minte luminată de Dumnezeu.
Prietenul anticarilor
Plăcerea dânsului în orașe erau librăriile și anticariatele. Îl cunoșteau foarte bine anticarii din Cluj, din Sibiu, din București, din alte orașe din țară și îi rețineau cărțile rare care le soseau în librăriile și anticariatele pe care le coordonau. Așa se explică cum au ajuns la Rohia cărți rare. Se întorcea la mănăstire cu geanta și cu sacii plini de cărți. Așa a întemeiat, în timp, o bibliotecă foarte bogată și rară, perla mănăstirii, cu cărți serioase și de referință, spre admirația și bucuria intelectualilor care vizitau sfântul locaș de închinare. Știa tot ce apărea pe piața cărții noi sau vechi și știa să facă selecția cuvenită pentru o bibliotecă de valoare, pentru o bibliotecă de mănăstire.

Dumnealui nu aduna doar cărți, ci le și studia. Am văzut carte din biblioteca mănăstirii pe care a citit-o de trei ori, pentru că de trei ori, cu trei feluri de creioane, a subliniat pasajele care i se păreau relevante. Spunea dumnealui că a scrie o dată înseamnă a citi de cinci ori. Asemenea însemnări, unele foarte importante, sunt făcute și pe cărțile de cult, unele văzând lumina tiparului încă în timpul vieții. Scria pe o carte de cult că citirea Acatistului Mântuitorului durează 30 de minute. Era un bun drămuitor al timpului, dar niciodată nu îți lăsa impresia că este grăbit sau că are lucruri mai importante de făcut, pentru că de la fiecare credincios învăța ceva important, știa desprinde esența. Cu fiecare credincios stătea de vorbă de parcă ar discuta cu o personalitate. Își respecta interlocutorul, iar din discuțiile avute aduna o multitudine de fapte de viață, iar de ar fi scris literatură, ar fi fost unul din cei mai mari scriitori ai țării, dacă nu ai lumii. Cum, de altfel, ar putea fi fiecare din marii duhovnici, dar rolul lor nu este acela de a scrie, ci de a sta de vorbă cu Dumnezeu despre credincioși.

Mare rugător

Avea peste 90 de ani și am aflat că încă citea Biblia în genunchi. La vârsta aceea. Singur. Nimeni nu îl ajuta să se lase în genunchi sau să se ridice. O făcea singur. Iar rugăciunea dânsului era a unui Sfânt al Maramureșului, bine primită de Dumnezeu și ascultată. Un Sfânt care ne-a fost contemporan. Acesta este un mare privilegiu. Spun unii că Arhiepiscopul Justinian a ținut nu numai Maramureșul și Sătmarul, ci acest întreg nord de țară cu rugăciunile dumnealui. Dovadă sunt minunile pe care le-a trăit, pe care le-a făcut în viață sau după moarte, sfaturile duhovnicești pe care le-a dat celor ce veneau la dumnealui, de la membrii Sfântului Sinod, până la ultimul credincios. Toată lumea avea în preajma sa o vorbă de mângâiere, un sfat înțelept. Era un duhovnic blând, dar și aspru. Pentru păcatele lor, credincioșii primeau și dojană, nu de puține ori. Și învățau din acestea cum să se poarte fără de păcat.Îmi aduc minte că, o dată, o credincioasă care dorea să intre la dumnealui, la chilia de la Rohia, se necăjea enorm că nu a aflat de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian că există, decât doar de câțiva ani. Se tânguia că nu a știut de dumnealui de mai multă vreme. Și nu știa ce să-i aducă să fie mai deosebit. Și venind spre mănăstire, s-a oprit într-un câmp și i-a cules un frumos buchet de flori de câmp. De care cred că Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian s-a bucurat enorm, că această creștină i-a arătat sensibilitatea sa. Era un frumos buchețel, nu prea mare, de flori albastre și albe, care, prin prospețimea și culoarea lor vie aduceau bucurie. Era gestul simplu, al unui om simplu, dar inefabil ca frumusețea florilor culese din câmp.

Autor de cărți și articole

Părintele Arhiepiscop Justinian a fost și autor de cărți. A scris 20 de cărți, 150 de studii teologice, 20 de cuvinte înainte și prefețe la diferite cărți. A oficiat peste 400 de hirotoniri de preoți și diaconi. A sfințit sute biserici. A fost cetă­țean de onoare al județului Maramureș și a 40 de orașe și comune de pe cuprinsul Episcopiei Maramureșului și Sătmarului. A fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităților din Oradea, Alba Iulia, Arad și Baia Mare. A fost distins cu titlul de Arhiepiscop Onorific, cu Steaua României și Omul Anului 2009 de Consiliul Județean Maramureș.

Personalități eclesiastice despre Înaltpreasfinția Sa

Iată de ce, la trecerea dumnealui în eternitate, mari personalități ale Bisericii și-au exprimat regretul și l-au caracterizat:
„Arhipăstor misionar și harnic, apărător înțelept a tradiției ortodoxe românești, cu deosebită personalitate culturală și duhovnicească, Arhiepiscopul Justinian rămâne o pildă de dăruire jertfelnică pentru Biserica noastră”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
„A fost un păstor neobosit și a bătut sat după sat, învățând, mângâind, îmbărbătând. Pe lângă aceste virtuți și multe altele, pe cea de părinte ne spune sufletul că trebuie să o subliniem. A fost un părinte spiritual extraordinar”, a precizat Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului.
„A fost un ierarh unic, mult rugător și jertfelnic slujitor timp de 75 de ani al Bisericii noastre Ortodoxe și al poporului nostru românesc, cel iubitor de Dumnezeu”, a subliniat Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului.
„A respectat cu sfințenie tradiția monastică autentică în Transilvania. Este un monah care a cultivat în mănăstire, deodată cu cultul liturgic, cultul pentru cultură. Este una dintre cele mai mari biblioteci care, într-un fel îi aparține”, a spus Preasfințitul Casian al Dunării de Jos.
„Fizic, nu mai este printre noi, dar îl simțim că ne ocrotește și este la fel cu noi ca și până acum”, a afirmat Arhim. Dr. Macarie Motogna, starețul Mănăstirii Rohia.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.