Mai rar se poate vorbi de un sat, mai ales de unul micuț, aparținător unei comune, care să devină el în sine un obiectiv, fie el turistic, economic. Nu că nu există! Satul Breb al Ocnei Șugatag e un asemenea sat. Altul? Borcut al orașului Târgu Lăpuș, cel cu ditamai fabrica ce dă de lucru nu sătucului, nu orașului, ci întregii Țări a Lăpușului. Ori Sârbii Fărcașei, motorul zonei Codrului. Asemenea sate merită amintite. Iar Poiana Botizii e special în sine, deși, din păcate, rămâne nedescoperit de maramureșeni.
Atuuri
Trecem în revistă, pe scurt, atuurile sătucului care, spune legenda, a fost înființat de mineri din Botiza, veniți la muncă la minele din Băiuț, cu sute de ani în urmă, în 1344. Are așa. Izolare, rustic, drum de asfalt, o zonă naturală deosebită, dar puțin cunoscută. Are 235 de locuitori, conform recensământului de acum 10 ani, dar nu am văzut zece oameni în tot satul, în drum dus-întors… Dar e frumos. Intri pe un drum îngust, asfaltat, printre dealuri, traversezi poieni ce odinioară erau fânețe, acum se transformă în zone de locuit pentru familii ce vor intimitate, nu mai vor „la rândul satului”. Aici e deja prima atracție turistică, Peștera cu Oase. „Este o arie naturală aflată în versantul Văii Pietrii (afluent de stânga al râului Botiza), reprezintă o peșteră fosilă cu o importanță speologică deosebită, datorită descoperirilor de oase de urs ce aparțin unei specii dispărute (Ursus spelaeus), oase de erbivore și urme de locuire. Peștera prezintă săritori, holuri și galerii ascendente și descendente cu forme concreționare și mici denivelări rezultate în urma dizolvării rocilor de către apele subterane”, conform wikipedia. 
Desigur, oasele nu mai sunt acolo, evident, zac prin muzee naționale, ceea ce ne pare ușor nefiresc. În zonă mai sunt două vârfuri interesante și mlaștina Tăul Negru. Apoi, satul. Cochet, mic, fără urme vizibile de tradiție, deși se spune că una dintre ocupații, alta decât mineritul, era producția de dranițe. Au două biserici de lemn, vecine, una nouă și una monument istoric. Aici, în sat, datorită așezării din munți, e singurul loc pe care îl cunoaștem unde, în lipsa prunelor anuale, se face o impresionantă pălincă de cireșe sălbatice. La acest moment, cireșii sunt ușor de recunoscut în pădurile din jur, înfloriți fiind, mai trebuie puterea, curajul și răbdarea de a culege cireșele sălbatice.
Rarități absolute!
La ieșirea din sat, avem deja o altă raritate națională. Pârâul ce vine de la munte trece printr-o zonă de roci rare, klikkuri vulcanice roz, absolut impresionante. O rocă roz stratificată, evident ignorată, dacă nu știi la ce te uiți. Apoi, ținem drumul aparent forestier, de fapt unul de exploatare a fostelor mine de la Cizma, spre izvorul pulsatoriu. Care, spun localnicii, nu e doar unul, ci sunt vreo trei! Doar că unul singur e amenajat, în acea poiană ce ar avea toate calitățile pentru un festival popular, o sărbătoare câmpenească. Muntenească, de fapt. Înainte însă de a ajunge la poiana în sine, alt fenomen interesant. Pârâul care vine din stânga, dinspre mina Cizma, aduce apă…albastră!! Este exact fenomenul ce a făcut celebrul Lacul Albastru din Baia Sprie! Încărcătura de zinc din minereul spălat de ape face ca apa să fie vizibil albastră! Și încă nu am văzut totul, în Poiana Botizii. De-aici în sus, pornim în căutarea celorlalte izvoare minerale, nu înainte de a gusta apa celui celebru, pulsatoriu, care iese la suprafață cu precizie de ceas elvețian. De gustibus…dacă te ții de nas, apa minerală, plăcut carbogazoasă și cu gust metalic, ar fi excelentă la gust. Mirosul însă… 
Pe drum în sus, întâlnind nelipsite urme ale mineritului, de la galerii la haldă de steril, găsim ușor, după valea roșiatică, un al doilea izvor mineral, dar nu pulsatoriu. Și mai e unul, în pădure, despre care localnicii spun că țâșnea, la rându-i. Apoi, cu răbdare înarmat, dar și cu curaj, din cauza zonei de urs, ajungi la aria naturală protejată Codrii seculari de la Strâmbu Băiuț… Mă rog, de la Poiana Botizii. Semnalizată, protejată însă prin lipsa vizitatorilor și a activităților de orice fel. Deși cele forestiere continuă să lase urme vizibile în zonă.
Toate cele de mai sus amintite se găsesc într-un singur sat. Și singura activitate mai vie din zonă este un concurs anual de enduro, de motociclism extrem. La marginea unui sat ce păstrează, fără să urmărească asta, urmele vremurilor prin care a supraviețuit. Biserica monument istoric, școala dărăpănată, despre care primărița Viorica Macioc ne spune că va fi evaluată de experți pentru a fi salvată, ori acel superb cabinet medical din bușteni, cu tabla veche, numit pompos „Spitalul mixt rural Băiuț, Punct sanitar Poiana Botizii”.
