Cetate naturală? Maramureșul, cu limite pe ape și pe creste!!

Cine a schițat Maramureșul de azi (ba cel istoric era și mai bine protejat!) s-a gândit probabil la o cetate naturală. Cum altfel ar fi Maramureșul de azi protejat foarte elegant, ca o cetate de odinioară, de creste de munți, de râuri? Unele granițe sunt neașteptat de savant alese, drept pentru care ne simțim datori să vi le reamintim.

Nordul perfect apărat

Limita de nord a Maramureșului e și granița României cu Ucraina, odinioară cu U.R.S.S. Frate-frate, dar nu te joci cu Marele UrsS. Așa că încă de la Remeți, granița se suprapune cu râul Tisa. Știm, nu ne spuneți că e constant penetrată de cărăușii de țigări, dar micul trafic s-a făcut dintotdeauna.

Nu musai cu țigări. Amploarea e dată de profitul imens, la care Statul putea să aibă replică logică, reducând din taxe, respectiv din preț la țigările din comerț. Și continuă granița Maramureșului cu Ucraina până la Valea Vișeului, unde avem deja un loc cu iz istoric. O gară, râul Tisa, dincolo sat și un drum asfaltat, toate paralele. Numai istoria reală ar putea evoca momentele nespuse, bănuite, ale anilor 60-80. Pe acel drum au trecut trupele URSS în drumul spre ocuparea Cehoslovaciei, pe-acolo cică ne-ar fi atacat și pe noi, dar măreața armă cu laser pe care abia o experimentează alții le-a făcut tancurile cutii de conserve… Nu că rușii n-ar fi experimentat arme cu laser încă din anii 80, iar SUA și Israel continuă să experimenteze. La fel, Rusia, Turcia și India. Revenim la granițele noastre… de la Valea Vișeului, granița noastră o ia pe culmi, fix pe crestele munților Maramureșului, până la Borșa.

Avem astfel graniță pe trasee turistice, iar ai noștri turiști chiar s-au plâns de tachinări făcute de grănicerii de dincolo. Exemplu, la vârful Pop Ivan. Alt loc făcut celebru odată cu apariția Google Earth este granița de culme de la Repedea, unde s-a observat că pădurea e intactă dincolo, iar la noi e furnicar. De drumuri forestiere. Fără pădure…

Interesante limite cu județele vecine

De la Borșa, Maramureșul părăsește granița națională. Și se învecinează cu județul Suceava. Și cu Bistrița, într-un loc absolut superb. În Munții Rodnei, în vecinătatea Pasului Prislop, Maramureșul are graniță cu județele vecine pe viitorul râu Bistrița, ce izvorăște de la noi de dea­supra Șeii Știol, ca fiind Bistrița Aurie.

În unul din cele mai frumoase locuri din Maramureș, cei care au prins rododendronul înflorit, cu lac glaciar și chiar cu petece de zăpadă putredă, știu. Limita de județ trece pe lângă Știol și Bistrița încă pârâiaș, apoi pe după vârful Bârjaba se adună cu Valea Putredu, apoi cu valea Bila și formează Bistrița. De aici, limita Maramureșului este cu județul Bistrița, Năsăud, pe crestele Rodnei, în parc natural. Iar după o zonă de pășuni și dealuri, granița cu Bistrița urcă pe creasta altui munte superb, Țibleșul.

Micul Zid Chinezesc cu mănăstiri

La un moment dat, limita Maramureșului a fost oarecum tripartită… în Munții Maramureșului, cu Ucraina și Suceava, apoi în Rodnei cu Suceava și Bistrița-Năsăud. Urmează însă un loc în care se întâlnesc patru județe!! Culmea, locul e împânzit de mănăstiri, puse de-a lungul limitei, ca turnurile de avertizare ale Zidului Chinezesc. Între Suciu de Sus și Breaza din Bistrița-Năsăud se află mănăstirea Breaza. Urmează mănăstirea Rohiița, deja pe limita cu județul Cluj! Limită care, conform hărții, e doar undeva între 10-20 de kilometri lungime.

După care Maramureșul se învecinează cu Sălajul, dar având alt „turn de veghere” în mănăstirea Dealu Mare. Cum ar veni, unde nu avem apă sau munte, ne apărăm cu Credința!! Limita cu Sălajul continuă pe dealurile destul de seci între Vima și Boiu, dar și acolo avem o surpriză, exact pe graniță se află un complex de trei lacuri, bine ascunse între dealuri, de care habar n-aveam! Musai de căutat!! Și limita cu Sălajul continuă până la un alt loc ce putea fi frumos, micul defileu de la Țicău, de pe râul Someș. Și iar pe dealuri, spre marginea de județ din zona Codru, unde iar avem o limită tripartită. Printr-o pădure ce s-a salvat cumva, clar aparținând odinioară Codrului, Maramureșul se învecinează, în dreptul comunei Giurtelecu Hododului, respectiv comunelor noastre Oarța și Bicaz, atât cu Sălajul, cât și cu Sătmarul.

Apoi, limita de județ urcă pe culmile Codrului, până la Ardusat. Și iar avem graniță pe apă, cea mai mare după cea de pe Tisa! Între Seini și Roșiori, între Săbișa și Pomi, Ilba și Borlești sau Aciua și Bârgău, Maramureșul și Sătmarul se delimitează prin râul Someș. După care limita dintre SM și MM urcă iar pe culmile SubCarpaților, între Oaș și limitele administrative ale unor localităţi ca Seini, Cicârlău, Baia Mare ori Săpânța, până la locul de unde a pornit enumerarea noastră. Nu înainte de a vedea altă limită de trei: Pasul Huta învecinează Maramureșul cu Satu Mare, apoi prin pădure și cu Ucraina, până la satele Piatra și Teceu Mic, unde granița redevine cea de pe Tisa.
Ca un argument final al așezării „savante” a Maramureșului și a „cetă­ții fortificate”, în locurile unde se intră în Maramureș, în zonă de deal sau munte, sunt acele Pasuri: Huta, Prislop, Tihuța, Cheile Babei, Pasul Mesteacăn, Țicău. Doar în Seini e limită deschisă, în plin câmp, spre Satu Mare ori spre Orașu Nou. Oare toate cele de mai sus ar trebui să spună ceva despre ospitalitatea noastră mult-invocată?!?