Probabil doar Polonia a reacționat mai bine ca România în criza umanitară generată de războiul din Ucraina. A fost o mobilizare generală, de la om simplu la instituții, cum nu s-a văzut de mult la noi, poate de la Revoluția din 1989. Ce s-a ales? Unde s-a ajuns? În ce s-a transformat? Cine a mai rămas pe baricade?
Cei de pe frontieră, neobosiți
Cu siguranță, locul în care ai de mers ca să vezi ce se petrece în situația dată este punctul de trecere a frontierei de la Sighetu Marmației. Unde șeful punctului de trecere, Adi Pop, ne explică evoluția. Sunt și ei surprinși de câtă putere au avut, din prima zi, să poată munci zi-lumină, să se organizeze, să îndure să vadă atâta suferință. A trecut, dar sunt pregătiți, în caz c-ar mai fi un val.
“A scăzut mult traficul, ca exemplu, în data de 9 mai au intrat 882 de persoane din care 609 ucraineni, și nu a fost nicio solicitare de azil. Acum s-a schimbat puțin specificul, vin mai mult la cumpărături sau sunt locuri de unde iau ajutoare. Nu se poate considera un fenomen vizibil întoarcerea lor spre Ucraina, adică au fost care au mers înapoi, dar puțini. Unii doar pentru sărbătorile pascale, apoi s-au întors. În mare, la fel, cei care vin pentru cumpărături, trec și-și văd de treabă. Cei care rămân sau tranzitează intră prin cort, a fost pus la punct un soft excelent și avem o excelentă organizare, știm cine vine, ce nevoi au. După experiența inițială, am învățat, inclusiv din greșeli sau bâlbe, acum am putea prelucra și primi și 500 de persoane pe oră!” – spune șeful punctului de trecere, total implicat și coautor al ideii cu jucăriile puse pe pod, ce a făcut înconjurul lumii.
„Le-am dat jos de pe pod pentru că s-a schimbat vremea și le sufla vântul, cădeau în apă. Dar jucăriile sunt aici, în cutii, la noi, își pot lua liniștiți” – ne spune el.
Cât despre tabăra de corturi de pe stadion, aflăm că a fost folosită doar sporadic, de exemplu, în cazul unor grupuri de studenți africani sau arabi, ce au rămas peste noapte acolo, până la următoarea cursă a CFR spre București.
Pe de altă parte, tot ei, polițiștii de frontieră, au un loc amenajat unde îi primesc pe cei ce trec ilegal prin apă, îi încălzesc, le dau haine de schimb.
Din oraș aflăm că se creează o frustrare la adresa vecinilor, mai ales a celor ce vin la cumpărături. Dacă înainte, micul trafic se făcea de acolo încoace, de la alimente la motorină și celebrele țigări, acum războiul a adus dincolo o criză în magazine. Se vorbește că în Ucraina va ajunge combustibilul la dublu-triplu față de acum, așa că deja vin să alimenteze. La fel, vin la cumpărături. De asemenea, cum nu funcționează decât sporadic sistemul bancar, vin încoace pentru a scoate bani de la bancomate. Noile legi, prin care îi ajutăm, le-au dat inclusiv drept la servicii medicale și sociale. Așa se face că în Sighet este o eternă problemă în a scoate bani de pe card. Sunt cozi la bancomate, nu sunt bani, iar localnicii sunt furioși. Ceea ce, din păcate, se răsfrânge și asupra ajutorării ucrainenilor de dincolo, rămași în calea războiului. Iar aceia au de făcut față unor lipsuri reale.
Inimoșii, frustrați de nereguli și atitudini, dar de neoprit
Am întrebat unde sunt voluntarii, cei care populau punctul de trecere în primele zile. Mulţi dintre ei s-au retras, în clipa în care activitatea s-a organizat și a devenit una… susținută financiar. N-au dispărut toţi voluntarii din zonă.
Când au apărut banii, a dispărut sufletul, constatăm și ni se spune. Până și Primăria Sighet s-a retras de acolo. Dar cei care au simțit o chemare în a ajuta au trecut la alt nivel. Aflăm de o voluntară venită din Cluj, ce a sosit aici în februarie și… n-a mai plecat.
„Are curaj cât toți bărbații din jur la un loc. Pleacă singură cu camionul cu ajutoare, dincolo, uneori neînsoțită. A fost și-n Kiev și zilele acestea pleacă în Bucha…”
Așa că am vrut s-o cunoaștem. O cheamă Tea Centrone, are 31 de ani și lucrează prin asociația „Cunoaște, nu discrimina”. Am găsit-o într-un depozit, sortând ceea ce trimite constant dincolo, la cei cu nevoi, din Ucraina.
„S-au redus donațiile enorm, la sfert. Dar nu am cum să mă opresc… cred că am fost dincolo de vreo 30 de ori și mai merg. Cel mai mult am dus la Kiev și la un depozit militar de lângă. Acum plec la Bucha, să ajung unde e cel mai greu. Tot aud voci.. la ce bun, de ce, nu-i chiar așa. Vreau să le arăt că ba da, e chiar așa. Am făcut și 1.500 de kilometri în 24 de ore, neîntrerupt. Din păcate, mulți fac prostii, de aici și de dincolo, și ne bagă oamenii pe toți în aceeași oală. Iar în Ucraina sunt nevoi, credeți-mă! Sunt locuri unde nu au cu ce să se spele, nu au ce mânca. Sigur, cei ce văd în Sighet mașini luxoase cu număr de Ucraina, ori la hoteluri, judecă. Eu sunt voluntar, nu câștig nimic din asta. Și da, sigur că mi-a fost și frică. Odată ne-a oprit armata ucraineană și ne-a golit mașina, și de scaune, un coleg a făcut o poză la un punct de control și nu trebuia, i-a enervat. Și da, am și coșmaruri, mă trezesc noaptea visând că e război și aici, cât de terifiați ar fi copiii mei” – spune Tea.
Aflăm că și dincolo sunt nuanțe de gri, nu doar aici. Dacă au apărut șmecheri aici, la fel au apărut și dincolo. Dar și replica la ei, cel puțin în Ucraina. A fost văzută marfă donată din România, pusă la vânzare. Paste făinoase de la noi la vânzare în benzinării. Iar parlamentari ucraineni au creat un sistem alături de tineri IT-iști din Harkiv, ce au un sistem de urmărire a donațiilor, până la sursă. „Ăștia cred că voi sunteți Moș Crăciun, trebuie urmăriți”, zic ei, așa că, în acest moment, Tea primește la fiecare camion acte și i se transmite ulterior unde a ajuns marfa donată, cu poze. Medicamentele, direct la armată. Alte cele, la depozite controlate de autorități locale sau guvernamentale.
„O fac câtă vreme va fi nevoie. Cât mă vor lăsa sănătatea și copiii. Da, mi-ar plăcea să știu că și pe noi ne-ar ajuta cineva în situații extreme, la fel. La început, am primit de la prieteni de afară TIR-uri întregi, cu donații, din Portugalia și de aiurea. Apoi, de la localnici. Acum, tot mai puțin. De exemplu, ducem săptămânal în Bocicoiu Mare cel ucrainean alimente, acolo au 3.000 de refugiați din restul țării. Un centru mare, cu cantină, sunt doar femei și copii. Ducem și de mai multe ori pe săptămână, dar nevoile sunt mai mari. Mă deranjează când te judecă unii și alții, fără să știe, fără să fi pus mâna o singură dată. Ne-ar trebui un depozit mai mare, ne-ar trebui o dubă a noastră, tot primim împrumut câte una, de la oameni. Nu de la autorități…nu mă porniți…” – spune inimoasa voluntară.
Unul din cele mai dureroase momente l-a trăit într-un supermarket băimărean, unde făcea cumpărături cu vesta de voluntar pe ea și a auzit reacții de gen: Ia, ăștia-s proștii ăia ce pun botul la orice…
Dar nu se oprește nici ea, nici alții, continuă să ajute. În acest moment, dincolo, și ne referim nu la zona de graniță, nu la cei ce vin la shopping aici, ci la zona de război sau peste care a trecut războiul, e mare nevoie de alimente. Și de pijamale. Curate, pentru că spitalele sunt pline de răniți.
