Cu 15-20 de ani în urmă, presa obişnuia să ceară autorităţilor numărul şi lista gospodăriilor neelectrificate din Maramureş. Erau peste 1000, fapt oarecum inacceptabil la nivelul secolului XX. Am revenit la cătunele cu pricina, inclusiv la cel de la cea mai mare înălţime, unul dintre cele mai izolate, să vedem evoluţia de secol XXI. Ea există, nu întotdeauna în favoarea locuitorilor vajnici de la munte!
Comuna Poienile de sub Munte era campioană a gospodăriilor neelectrificate, avea sute. Acum, ne spune primarul Alexa Chifa, mai au cel mult 80, iar anul acesta ar trebui să înceapă, cu o cofinanţare a Electrica cu Consiliul Judeţean, electrificarea cătunului Cornăţea, care ar şterge 30 de gospodării din listă! Cât despre alternativă, primarul ne spune că panourile fotovoltaice funcţionează, chiar tatăl lui are, dar se strică des şi în plus nu fac faţă consumului unui frigider sau unor consumatori mai serioşi. Eolienele? Mici şanse să se aprobe amplasarea lor în Parcul Naţional Munţii Maramureşului. Aflăm de asemenea că mai sunt şcoli funcţionale în cătunele Uloha, Cornăţea şi Solotinîi, pentru clasele 1-4. Purcedem deci să vedem cătunul Uloha, unul aflat sub Muntele Pecealu, cel de 1725 metri altitudine. Avem amintiri din zonă, cu ani mulţi în urmă am mai fost acolo, iar pe drum eram însoţiţi de un car ce aproviziona magazinul din sat, era plin cu sticle de spirt sanitar şi deasupra erau 4-5 sticle de suc… Simpatică scenă! Dar aveai de urcat pe cărare spre sat, nici vorbă de drum de acces. Acum, evoluţia e majoră. Din centrul comunei Poienile de sub Munte pleci pe asfalt pe drumul judeţean spre cătunul Luhei, îl laşi la un moment dat şi mai continui câţiva kilometri pe drum comunal asfaltat, spre Uloha. La un moment dat, binele se termină şi continui pe un drum pietruit, prăfuit, dar decent. Începe urcarea, care-ţi aminteşte de drumurile acelea din America de Sud, înguste, cu stânci imense pe o parte, cu hău imens pe cealaltă. Dacă te scapi, apari la ştiri! De altfel, sătenii ne spun că iarna sau în perioade ploioase, au avut situaţii când drumul a fost blocat sau rupt de bolovani şi au lăsat maşinile în vale. Urci, urci, începi să vezi roată-roată porţiuni din Munţii Maramureşului, suntem în zona masivului Pietrosu Bardău. Apoi, găsim satul. Acelaşi fir îngust şi prăfuit de drum te poartă printre case mici de lemn, nu mai multe de 60. Curţi mici, ici-colo se vede câte o casă mai modernă. Avem şansa ca, în centru, să vorbim cu două generaţii din sat. Alex, de 21 de ani, revenit acasă de la munci din Occident, şi Mihai, de 70 de ani, fost forestier. “Se pleacă, sigur. Toţi tinerii sunt plecaţi, lucrează în străinătate. Unii la pădure, alţii în construcţii, alţii la munci agricole. Cel mai bine câştigă cei ce lucrează la pădure în Canada, câştigă foarte bine, dar vin acasă doar de două ori pe an”, spune tânărul. Vizavi, alţi reveniţi lucrau la o casă modernă. “Eu am lucrat la pădure, la IF. Acum nu mai merită, de când cu patronii, ei nu prea plătesc. A fost greu de tot în sat, aduceam de-ale gurii în spate, cu raniţa, alteori cu calul. Ne aprovizionam pentru toată iarna. Ne mai călcau mistreţii şi ne distrugeau ce am cultivat, mai vin lupii la oi. Urşi nu, nu prea”, ne spune omul. Cu un drum, localizăm cătunul Uloha. Suntem la 705 metri altitudine, în mijlocul cătunului.
Am lăsat în stânga cătunul Luhei, am venit pe lângă pârâul Bardi, suntem în Parcul Naţional Munţii Maramureşului, sub vârful Pecealu, iar în jur se văd vârfurile Băiţa, Muncelaşu, Bukovnika şi Pietrosu Bardău, de 1850 metri altitudine. Satul are aproximativ 60 de case, cu destul de multă populaţie, teoretic, dat fiindcă sunt cam 5 persoane per gospodărie, cu recordul de 12 copii la ultima casă din cătun. Oprim la magazinul/bar din sat, unde ne primeşte Vasarela Cuth, de 37 de ani, născută aici şi revenită, după 8 ani de Italia şi 4 ani de Germania. “Am revenit să ţin magazinul, lui tata nu-i place să rămână singur. A fost greu înainte, nu era drum, abia de prin 2008 e curent. Acum, toţi au maşini, coboară la cumpărături oricând. Am revenit, am extins casa. Ce fac oamenii de aici? În primăvară se merge la cules de castraveţi cam două luni, peste vară culegem mure, afine şi hribe aici, pentru silvici sau pentru firme, apoi mai mergem o dată în Italia, toamna, la cules. Aşa reuşim să supravieţuim. Dar facem şi aici grădină, cu de toate, ne spune femeia, care… a investit câştigurile în terenuri, a cumpărat hectare în Vişeu, cu livezi şi culturi. Ne spune că oamenii nu se bazează totuşi pe drumuri, pe acces, aşa că toamna tot îşi fac provizii, în caz de ierni grele sau de inundaţii. Cu un drum, gustăm adevărata mămăligă cu cartofi, “culeşa naripi”, specialitate locală, excelentă! De fapt, în varianta autohtonă, nu e mămăligă cu cartofi, ci cartofi cu mămăligă, e groasă, dulce, catifelată!
Revenim spre vale, nu înainte de a aminti că Poienile de sub Munte mai are cătunele Pentaia, Luhei, Cornăţea şi Smerecin. Mai la vale pe Ruscova în jos, comuna Repedea are cătunele Plăic, Hecica, Lespedea de Sus, Scorodnîi, Arşiţa şi Pentaia. În ultimii ani, spune viceprimarul Ştefan Grad, de 4 ani încoace, toate cătunele au beneficiat de reţele electrice, de iluminat public, iar unde n-a fost posibil, de lămpi cu panou fotovoltaic. S-au făcut reţele de apă cu munca oamenilor şi cu ţeavă dată de primărie. Toate cătunele au acces asfaltat, doar Pentaia nu are încă asfalt. Pe ansamblu însă, viaţa locuitorilor din cătunele de pe munte, din Munţii Maramureşului, s-a schimbat mult. Acces, infrastructură. Din păcate, vin acasă de 2-3 ori pe an, trudiţi, ca să se bucure de ele…
