Coșbuc și porțelanul de Sèvres

0
57

Poetul Nichita Stănescu a avut o mare prețuire pentru clasicii literaturii române. Chiar pentru unii care sunt rău înțeleși. Ceea ce iubesc trecătorii prin cărți, asta nu înseamnă că este o poezie ieftină. Cum este poezia lui Topârceanu, care pe adolescenții vârstei lui Nichita i-a salvat de vulgaritate. La Ploiești, adică în acest oraș festiv al Limbii Române, unde am fost de multe ori, întețirea silabei înroșește oul și epitetul deraiază crivățul iarna. Socotea marele ploieștean că Topârceanu este un miracol al Limbii Române. Spiritul lui literar este mult mai înalt decât talentul său literar.
Unii pot fi surprinși să întâlnească în scrierile lui Nichita referiri la opera lui George Coșbuc. Ca orice mare poet, Nichita s-a întors spre clasici cu o iubire de netăgăduit. Știa că vine dinspre ei și prin dumnezeiescul lui har a construit o lume lirică nouă. Coșbuc fiind pentru marele modern un reazăm serios. A socotit idilele poetului din Hordou ca niște porțelanuri de Sèvres. L-a inspirat pe poet faimoasa manufactură franceză. Am fost recent în casa memorială a lui Coșbuc, din așezarea care-i poartă numele. Un loc cu mare putere evocatoare. Câteva ore am tăcut. Adică m-am întors în vreme. Atunci când poeții Transilvaniei erau ascunși prin sate ca preoți sau învățători. Ori lustruiau gânduri prin schiturile singuratice.
Aici (acolo) în casa armonioasă stau mărturie gesturi care conturează ima­ginea unui poet cărturar care și-a limpezit ochii pe texte fundamentale ale omenirii. De la Sakuntala, la Divina Comedie, pe care le-a tradus în limba română. Lesne constatăm că este unul dintre cei mai culți poeți ai Limbii Române. Deslușiți enigma cum un prunc din Țara Năsăudului a învățat limbi de mare circulație. Casa natală a poetului, acum monument istoric, a fost construită de preotul greco-catolic Sebastian Coșbuc, tatăl său, prin anul 1840. Aflu că este primul muzeu al Literaturii române din România, casa fiind vizitată încă din timpul vieții poetului.
Acum este o avere a memoriei. Sunt expuse, alături de mobilierul original, fotografii de familie, cărți din biblioteca personală, câteva din lucrurile care au aparținut poetului. Cum sunt celebra pălărie și pelerina, geanta de voiaj, banca din școala primară. Pentru a recupera spiritul operei lui Coșbuc, așa cum se cuvine, este nevoie a trece pragul acestui muzeu extrem de revelator. Astfel, vom putea decanta briza idilică pe care o critică grăbită a încercat să o impună. Și s-a strecurat și în manualele școlare. Am întâlnit însemne limpezi, care adeveresc că marele năsăudean are toate datele unui poet național. Care prin munca uriașă a impus modelul scriitorului truditor de stirpe medievală.
Multe sunt textele care-l prețuiau la vremea lui, dar și după aceea, care l-au pus pe primul raft al literaturii române. Îl amintesc pe Liviu Rebreanu, care, în 1918, îl considera pe Coșbuc ca fiind primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii române. Îmi stăruie în memorie inspirata asociere a lui Nichita, celebra manufactură de porțelanuri din orașul francez Sèvres, cu idilele lui Coșbuc. Este o metaforă a duratei, cu o suplă percepție a modernității. Pe Nichita îl cred. Așa că lăsați copiii să meargă spre Coșbuc!
P.S. Acest text s-a plămădit în gând, în urmă cu câteva zile, când am participat la un regal recital de poezie pus pe portativ de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, sub titlul „Poemele Transilvaniei”, dirijat de criticul literar Irina Petraș, președinta Filialei. Din Maramureș au fost în recital poeții: Elena Cărăușan, Nicolae Scheianu și autorul acestor rânduri. Într-o pauză lirică s-a discutat tocmai despre poetul, traducătorul George Coșbuc și școala de astăzi. Care nu se află în relații cordiale cu învățatul poet. Martori la discuții, distinși scriitori din Transilvania.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.