Încă o dată, munca de documentarist îşi arată roadele. Laurenţiu Batin revine, la Editura Limes din Cluj, cu încă o lucrare istorică ce priveşte Maramureşul. Încă o filă din ceea ce NU am învăţat la şcoală… Prefaţată de prof.univ.dr. Adrian Cioroianu, lucrarea „Documente: Operaţiunile Grupului de Nord şi ale detaşamentului „general Olteanu” (colonel Rădulescu) 15 aprilie-4 august 1919”. Da, ştim, stufos. Dar necesar.
Ne-o confirmă şi Adrian Cioroianu, cum că autorul a căutat în arhivele Statului Major al Armatei şi a descoperit şase documente de importanţă majoră, ce explică traseul Armatei Române aici, la noi, în nord de ţară, pentru cimentarea şi păstrarea Marii Uniri. Era 1919, armata română era aliată cu cea cehoslovacă şi avea de făcut faţă unor provocări majore…drept pentru care nu ai avut, cititorule, de unde să ştii aceste informaţii. Cum să scrii tu în cartea de istorie, înainte de 1989, că Armata Română a luptat cu arma-n mână împotriva trupelor maghiare bolşevice, susţinute de Rusia sovietică? Sau cum să scrii acum de trupele ucrainene aflate în aceeaşi situaţie şi sarcină, de a destabiliza zona şi de a se extinde cât de mult posibil, încercând să anuleze efectele Tratatelor în vigoare? Armata română a început „curăţenia” dinspre Apuseni şi a venit până la Sighetu Marmaţiei şi la Trebuza. Până la Tisa. S-a izbit şi de o ofensivă a Armatei Roşii ungare, în iunie 1919. Iar după bătălia de la Szolnok, a avut loc o urmărire a trupelor în retragere, până între Tisa şi Dunăre. Trupele române aveau aici, în Ardeal, 35 de batalioane, 4 escadroane de cavalerie şi 14 baterii de artilerie, cu un efectiv total de 25.000 de oameni. În Maramureş activa Divizia a 7-a de infanterie, cu post de comandă la Dej, având drept comandant pe generalul de brigadă Neculcea Constantin şi ca Şef de Stat Major pe colonelul Stănescu Ioan. De cealaltă parte, după demisia Guvernului Karolyi, puterea a fost luată de guvernul comunist Bela Kun, care a decretat mobilizare generală. S-a decretat dinspre noi deci trecerea munţilor Apuseni şi ocuparea Crişanei şi a Maramureşului, până la linia Huszt-Satu Mare-Careii Mari-Oradea-Salonta.
Şi uite aşa, începem să înţelegem substraturi ale „Marii Uniri”. Care n-a fost doar făcută, patriotic, cu discursuri şi cu Mare Adunare, ci a trebuit confirmată, susţinută şi apărată, cu sânge. Laurenţiu Batin, în cartea sa şi cu documentările sale, ne arată file de istorie la care n-am fi avut acces. Puteam doar bănui anumite momente umbrite din istoria noastră, a nordului de ţară. Acum ştim şi mulţumim!
