Larisa-Sonia Tudose şi-a lansat primul volum de poezii, la absolvirea liceului

Între emoţiile bacalaureatului şi sensibilitatea poetică

La doar 19 ani, Larisa-Sonia Tudose se poate mândri cu un volum de poezii pe care l-a lansat chiar în perioada bacalaureatului. Absolventă a Colegiului Naţional “Vasile Lucaciu” Baia Mare, specializarea Ştiinţe Sociale, Larisa a decis să-şi facă la absolvirea liceului un dar neobişnuit: o carte de poezii.
Recunoaşte că profilul uman pe care l-a urmat i-a pus în valoare o anume înclinație spre arta cuvântului. Înainte de poezie, în viaţa Larisei a existat grafica, tânăra mărturisind că mulţi dintre cei cunoscuţi ştiau fascinaţia ei pentru grafică, dar nu bănuiau nicio secundă că în sufletul său stă ascuns universul liric. Şi-a propus să urmeze Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, dorindu-şi să devină profesoară de limba şi literatura română.

De la olimpiade şi concursuri, la primul volum de poezii

R: Iată că, la sfârşit de studii liceale ţi-ai permis să îţi faci un dar special şi anume un volum de poezii. Tu ai ales poezia sau poezia te-a ales pe tine?
L.S.T.: „Un «cadou neobișnuit» într-o lume în care tinerii au alte preocupări”, așa cum se aude împrejur. Probabil că, pe undeva prin adâncurile sufletești, am simțit întotdeauna o fascinație pentru poezie. Însă foarte proeminentă a devenit în liceu… Până atunci mă axam mai mult pe celălalt hobby, dar eram, în același timp, o iubitoare a limbii și a literaturii române, dat fiind faptul că participam la diferite olimpiade și concursuri specifice domeniului. Tind să cred, sincer, că poezia e cea care alege cine să o scrie… Nici în cazul meu nu a făcut excepție. A fost ca un magnet: ea m-a atras pe mine, iar eu pe ea. Aș îndrăzni să spun că a fost și că este în continuare o relație de reciprocitate, pentru că universurile lirice coroborează cu poeții, iar poeții nu ar putea trăi fără versuri.
R: De ce nu proză?
L.S.T.: Cred că am un răspuns simplu: pentru că îmi place să exprim amalgame de emoții, idei și stări în cuvinte puține, într-un univers restrâns. Cumva, tot macrocosmosul lumesc să se oglindească într-un microcosmos liric. Uneori mă gândeam să scriu și proză, dar un om poate excela pe deplin doar într-un singur domeniu. Prin urmare, am păstrat poezia.
R: Cui i-ai arătat prima dată versurile şi care a fost reacţia?
L.S.T.: Nu țin minte exact cine mi-a zărit prima dată versurile, dar știu că toți cei care le-au citit au fost de-a dreptul încântați, impresionați și foarte receptivi. Fiecare dintre ei – fie profesori, colegi sau prieteni, fie familie sau iubit – m-au încurajat să continui, îmi repetau constant – cu fiecare poezie scrisă – că mă aflu pe „drumul bun” și îmi ofereau o oarecare doză de încredere nemărginită în mine. Procesul scrierii e când greu, când ușor, pentru că depinde foarte mult de starea pe care o ai în momentul respectiv. După părerea mea, diferă de la o persoană la alta, dar atunci când îți dorești să scrii trebuie să-ți asumi ce simți, pentru că transmiți totul prin versuri. E benefic să compui în clipe de oscilații sufletești, fiindcă atunci poți cuprinde o arie mai vastă de teme și idei poetice.
R: Ce te inspiră?
L.S.T.: Complicat de spus. Inspirația pentru mine e destul de spontană, pentru că îmi găsesc resorturi în fiecare persoană din viața mea, în fiecare eveniment sau întâmplare marcantă, în fiecare eșec sau reușită și chiar și în fiecare priveliște care iese în evidență mai tare. Se întâmplă, de puţine ori, să forțez inspirația și să provoc „slova făurită” doar de dragul de a scrie poezie. Am încercat, pe cât posibil, să fiu un artist complet. Am vrut să abordez majoritatea temelor și cred că am reușit, trecând de la iubire (temă frecventă), până la filosofie, război, pace, oameni, credință și cuvinte în sine (ars poetica).

“Poezia a devenit deja, pentru mine, formă pură de exprimare și de refugiu”

R: Ai deja un prim volum de poezie, te gândeşti ca pe viitor să te ascunzi în poezie atunci când poate te încearcă temeri sau din contră când ai o bucurie, o împlinire?
L.S.T.: Bineînțeles. Poezia a devenit deja, pentru mine, formă pură de exprimare și de refugiu. Cu siguranță voi mai scrie și pe viitor, atât în momentele de cumpănă, cât și în cele de fericire și, de ce nu, să scot un al doilea volum peste câțiva ani, la terminarea altui ciclu educațional.
R: Ca să scrii poezie trebuie să şi citeşti mult. Ce îţi place să citeşti şi ce recomandări de lectură ai face tinerilor?
L.S.T.: Cred că răspunsul este evident: poezie. Îmi place să descopăr versuri neștiute sau autori încă nedescoperiți, pe lângă cei consacrați. Dar mai citesc și cărți, în niciun caz ficțiune, mai mult critică literară sau filosofie… Nu știu dacă aș putea face prea multe recomandări de lectură, pentru că sunt conștientă de faptul că fiecare își are înclinațiile proprii și stilul caracteristic. Însă ce cred că ar trebui să treacă măcar o dată prin mintea și inima tuturor, lăsând amprente, este „Jurnalul fericirii”, scris de Nicolae Steinhardt, pentru că în el se regăsesc conceptele-cheie fundamentale ale omului, legate de iertare, adevăr, destin, libertate și moarte.
R: Ştiu că pe lângă poezie mai ai o pasiune şi anume grafica.
L.S.T.: Așa e, desenul reprezintă, de fapt, prima mea pasiune, în ordine cronologică. Tind foarte mult să creionez elemente de arhitectură, de natură statică sau de peisagistică. Grafica e un alt refugiu, e o altfel de artă, o pasiune nativă (aș zice), însă pe care o așez atent într-un colțișor special din suflet. Va rămâne întotdeauna cel mai tânăr talent descoperit și cultivat. Din punctul meu de vedere, cele două pasiuni se completează. Atunci când nu e inspirație pentru poezie, sigur e timp pentru grafică, și viceversa. Cert este faptul că ambele îndeletniciri reprezintă temei pentru mine și sunt veritabile forme de catharsis. Încerc să îmi fac timp – măcar câte un pic – atât pentru lirism, cât și pentru grafică.

Anii de liceu, “O frântură de eternitate care a clădit prietenii și a format oameni înțelepți”

R: Cum au fost anii de liceu?
L.S.T.: Anii de liceu, precum se afirmă, sunt cei mai frumoși! Și chiar au fost… Pentru că mi-au deschis noi orizonturi, pentru că am întâlnit o sumedenie de persoane de la care am avut posibilitatea și norocul de a învăța și care au sădit la fondul meu intelectual-sufletesc. Totodată, liceul mi-a adus cele mai frumoase prietenii care, sper, să nu se risipească în timp și nici din cauza unor distanțe temporare. Au fost patru ani plini… Plini de concursuri și de olimpiade… Plini de râsete în grup și de stres firesc… Plini de emoție, de poezie, de artă și de iubire. Involuntar simt un oarecare regret că trebuie să plec… Mai ales că, de data aceasta, este definitiv, nu doar în vacanță. Dar e un regret încărcat de recunoștință, pentru că plec mai doxă decât am venit și mai matură decât am pășit… Deși e un „rămas-bun” pe care nu aș vrea să-l spun, liceul va fi, de acum încolo, doar o frumoasă amintire… O frântură de eternitate care a clădit prietenii și a format oameni înțelepți, de neînvins.
R: Ce ţi-ai propus să faci pe viitor?
L.S.T.: Mi-am propus să-mi ascult și să-mi urmez vocea interioară, care și-a găsit vocația și care speră să reușească. Practic, îmi doresc să urmez cursurile Facultății de Litere, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca, tocmai ca să-mi dezvolt latura aceasta față de care simt atracție și, implicit, să-mi creez o meserie. Îmi doresc să nu renunț la nicio pasiune și să ajung o profesoară de limba și literatura română cel puțin la fel de bună precum au fost doamnele mele profesoare. Și îmi mai doresc să compun în continuare, să nu las Clujul să-mi știrbească din ambiție și talent!
R: Dacă ar fi să transmiţi un gând tinerilor de vârsta ta ce le-ai spune?
L.S.T.: Să nu renunțe la niciun vis. Oricât de clișeic ar suna, țelurile sunt cele mai importante lucruri spre care tindem, sunt cele pentru care luptăm ca să ne afirmăm. Le-aș mai spune că sunt valoroși, că orice fac, fie că discutăm despre artă, fie despre sport, trebuie să aibă curajul de a încerca, de a se autodepăși și de a ieși în fața lumii pentru a-și pune în lumină talentele. Aș vrea să știe că sunt apreciați și că cel mai bine e să-și găsească refugiul, în momentele dificile, în lucruri și pasiuni constructive. Să nu uite când să fie copii… Să se bucure… Și să zâmbească!