Crâmpeie din viaţa arhiepiscopului Justinian Chira
Profesorul de religie şi muzică de la Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” din Baia Mare, Cosmin Lauran, a acceptat provocarea de a căuta în adâncul inimii amintiri preţioase despre părintele Justinian Chira. Avea doar 14 ani când l-a întâlnit pe arhiepiscopul Justinian, la Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, de pe strada Vasile Lucaciu din Baia Mare. Cu zburdălnicia aferentă vârstei, nu a dat cea mai mare importanţă acestei întâlniri, dar cu toate acestea, evenimentul i-a rămas întipărit într-un ungher al inimii.
„O catedrală. Scări care urcau spre ea. Erau pline atunci de oameni. Mai jos, noi, câțiva tineri. Eu și niște teologi de la Sibiu. Nu mai țin bine minte, dar știu că cineva ni i-a recomandat să doarmă la noi acasă. Erau studenți la Teologie. Pe atunci, facultățile de Teologie erau puține. Și bune. Știu că i-am primit cu toată inima. Mai ales că deja mă gândisem să urmez aceeași cale. Nu înțelegeam prea multe pe atunci. Aveam doar 14 ani…Ne așteptam ierarhul. Pe care alții nu erau pregătiți să-l accepte. Era o liniștită toamnă a anului 1990”, aşa îşi începe relatarea Cosmin Lauran.
Un an mai târziu, după ce urmase clasele de gimnaziu la Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu” Baia Mare, Cosmin Lauran se afla în postura de elev al Seminarului Teologic Ortodox „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul” din Baia Mare. Apoi, prin anii 1993-1994, a ajuns cântăreţ la aceeaşi catedrală istorică unde îl întâmpinase pe ierarh. Acolo, într-o seară, pe când se afla la Slujba Vecerniei, Cosmin Lauran a avut parte de o altfel de întâlnire cu episcopul ce vedea adânc în inimile oamenilor.
„Țin minte, ca și cum ar fi fost ieri, cum cântam într-o seară la strană. La o vecernie. Preasfinţitul Justinian era prezent, dar discret, cum știa doar el să o facă, în altarul catedralei. Nu slujea, doar observa din jilțul arhieresc desfășurarea slujbei de seară. La un moment dat, vine la mine un diacon. Îmi spune că Preasfințitul mă cheamă în altar. Îmi termin ce am de cântat și îi las pe colegi să continue. Intru în altar și merg, puțin temător, puțin nedumerit, spre locul în care mă aștepta. Mă primește cu un zâmbet deschis și nedisimulat. Mă întreabă cum mă cheamă și în ce an sunt. Apoi, întrebarea clasică: câți frați ai? (m-a întrebat asta aproape de fiecare dată când ne-am întâlnit. Nu știu nici acum de ce, de vreme ce își amintea alte lucruri mult mai detaliate despre mine). Și îmi spune ceva ce nu am putut să uit și nici nu voi uita vreodată: te-am chemat până la mine, zice, pentru că am simțit în vocea ta ceva special, ceva care vorbește despre tine. Te rog să mă mai cauți”.
Un timp, Cosmin Lauran a urmat îndemnul episcopului de a-l căuta, dar recunoaşte că nu „îndeajuns”. „Odată, mi-a semnat o Psaltire ca dar. O am și acum. Altădată, era un moment mai delicat pentru mine. Și știu că l-am mințit, indirect. Dar nu o să uit niciodată privirea lui. Care în același timp mă ierta, mă înțelegea, și iar mă ierta. Mai mult decât atât, părea că își cere scuze el pentru păcatele mele. Cu siguranță a văzut prin mine atunci. Și acum am în minte smerenia lui de atunci, când eu eram vinovat. Eu, încercând să mă disculp prin cuvinte și privirea sus a adolescentului rebel. El, încercând să mă scutească de o confesiune poate nepotrivită atunci. Sau prea dureroasă pentru mine… Nu l-am mai căutat. Am plecat la Cluj și nu am mai vorbit niciodată între patru ochi”, îşi aminteşte cu nostalgie profesorul de religie şi muzică.
După ani, ÎPS Justinian şi Cosmin Lauran s-au revăzut… „Ne-am revăzut tot într-o toamnă. El, odihnindu-se tăcut, eu, trecând pe lângă racla lui, într-o nouă catedrală, unde nu am mai avut, din păcate, ocazia să ne ascultăm. Să mai vorbim. Și chiar dacă regretele par tardive, și chiar dacă sinceritatea e uneori o formă de sinucidere morală, mai mult sau mai puțin asumată, Părinte Justinian, îmi pare rău că nu am ajuns să fiu cel care ați crezut că aș fi putut să fiu”.
Super!!!