Înapoi în paradis maramureșean, pentru un remember • 14 ani de la accidentul de la cascada Strungi

În urmă cu 14 ani, lumea Muntelui din Maramureș suferea o pierdere grea, o avalanșă pornită din cascada Strungi curma viața montaniardului Dumitru Iștvan. Geolog, geofizician, pasionat de orientare turistică, apoi de speologie, dar cartând peșteri, scriind articole, ghiduri turistice dar și câteva din hărțile bune de Maramureș alături de prietenul său montaniardul Ionică Pop, cel care i-a fost alături în ultimele clipe.

Am decis să-l amintim, printr-un tur la fața locului, chiar alături de cel cu care a fost la momentul accidentului. Luăm calea muntelui într-un loc oarecum special, acea falie de andezit desprinsă din masivul Igniș care a creat un perete uriaș numit Creasta Pietrii, ce duce de pe teritoriul Deseștiului până la Remeți, având pe de o parte platoul Tătaru, pe de cealaltă întregul culoar al Tisei. Un loc impresionant pe care, grație drumurilor forestiere întreținute, am reușit să-l abordăm.

Intrăm pe asfalt din DN 18 din Vadu Izei spre Șugău, satul împărțit “frățește”, pe din două, de comuna Vad și de municipiul Sighetu Marmației. Îl traversăm, ajungem în zona Agriș, altă frumusețe, apoi urcăm spre peretele amintit, spre Strunga Țiganului. Dar rămânem la bază, unde părăsim mașina și sărim în bocanci. Un traseu de 30-45 de minute, lejer, dar întotdeauna cu ochii după urs, deci cu gălăgia aferentă necesară, te duce la baza cascadei Strungi. Are marcaj triunghi albastru, nu e foarte greu de găsit, plus un drum fost forestier până la un punct. Te mai însoțesc și benzile acelea făcute de motocicliștii enduro. La un moment dat, apar florile, ca un tribut parcă. O poiană umedă e plină de lușcuțe, ceva mai înainte dădusem de mii de brânduși. Poiana cu lușcuțe însă are ceva straniu. Mai țineți minte filmul străvechi Tarzan, 1932, cel cu românul Johhny Weissmuler? Se duceau să caute cimitirul elefanților, să adune fildeș. Noi am găsit un cimitir al brazilor, locul “unde se duc brazii să moară”. Lăsați în pace, brazi imenși răsturnați, dezrădăcinați, se uscă și dispar în peisaj, pe un câmp umed plin de flori.
Urcăm însă și ajungem la locul accidentului și la una dintre cele mai frumoase cascade din Maramureș. Cu-atât mai mult cu cât e una temporară, pe timp de secetă e doar un perete de stâncă, eventual umed.

“Suntem la baza abruptului crestei Pietrii, din munții Ignișului, la cascada Strungi, locul unde acum 14 ani, în aprilie 3, a avut loc tragicul accident în urma căruia Mitică Iștvan, geolog, speolog și mare montaniard, și-a pierdut viața. Într-o avalanșă desprinsă din cascadă. Eram împreună, plus cu Lucian Goja, cu ex. comisarul de Mediu Pop Ioan. Ei apucaseră să traverseze culoarul de avalanșă, când s-a auzit zgomotul, am strigat “Atenție, avalanșă!” Am sărit după blocul acesta de stâncă, m-am ascuns, mi-a rupt doar bățul. Pe Mitică l-a prins, n-a apucat să reacționeze, a fost ceva de ordinul secundelor. N-a avut timp să sară, să se protejeze. De ajungea la fagul ăsta ce atunci era falnic, acum e deja putred, scăpa, se salva. L-a prins, gheață cu bucăți de stâncă, i-a fracturat picioarele, exact în locul în care suntem acum. Eu am stat după piatra pe care am pus placa memorială. A mai venit o avalanșă mică, dar nu periculoasă, mai mult zgomot. Colegii au mers să anunțe Salvamontul, eu am rămas singur cu el și a murit în brațele mele. A mai apărut un profesor din Sighet cu un grup de elevi, când m-a văzut cu el în brațe, îi țineam degetele pe limbă să nu se asfixieze, au fugit. Nici n-au întrebat nimic…solidaritatea umană încă lasă de dorit la noi. Sângera foarte puternic, l-am îndreptat pe scurta mea, am strigat să aducă o cordelină, i-am legat piciorul, dar hemoragia era mare, era secționată artera femurală. În nici 15 minute era mort. Am stat cu el până au venit salvamontiștii, au încercat resuscitare, au declarat decesul, am dat declarații la Poliție. S-a pus problema că am intervenit noi și putea fi salvat, familia era suspicioasă că ar fi putut fi salvat și noi n-am acționat oportun. Medicii au spus însă că nu putea fi salvat, scurgerea de sânge nu putea fi oprită. Placa este pusă de dr. geolog Zaharia Sorin, coleg și colaborator al nostru, el a făcut-o. Ca semn de prețuire, apoi am montat-o cu băieții din clubul de speologie. A fost cel mai tragic, cel mai cumplit eveniment montan pe care l-am trăit” – ne spune montaniardul Ionică Pop, cu ochii umeziți.

Revenim de sub superba cascadă, lăsăm în urmă gândurile negre, salutăm în trecere alte plante și flori, frumoasa Euphorbia, vedem locul rarei Ligularia Sibirica, acel Curechi de munte ce apare rar inclusiv la noi și e trecut în lista roșie a plantelor protejate din lume. La fel, iese Steregoaia, Veratrum Album, o plantă considerată ba otrăvitoare ba medicinală, “excitant al secrețiilor gastrice și biliare, expectorant, antiparazitar extern, hipotensiv vasodilatator, depresoare cardiacă și respiratorie. În fitoterapie este utilizat rizomul, ce trebuie recoltat in iunie”.
Pe un alt fir de drum, trecem pe lângă Cornul Șarampăului și ajungem chiar sub Creasta Pietrii, un șir superb de kilometri întregi de perete de andezit, cu înălțimi de peste 100 de metri pe alocuri. Localizăm Șaua Iepei, vârful Țiganu, Piatra Goală, Piatra Văratecului.
Undeva mai jos, aceeași desprindere a adus alți pereți de gen, unul fiind Piatra Ciuroiului de deasupra satului Sarasău. Și aici se află o altă cascadă temporară, la care n-am mai ajuns. O prezentăm în poza altor oameni de munte, surprinsă în acel superb episod de îngheț de acum 2-3 săptămâni.
Fără exagerare, chiar cu gândul departe și comemorând un eveniment tragic, am fost într-unul din cele mai frumoase locuri din Maramureș. Da, cu ochii după urs, da, întristați. Dar în plin Paradis maramureșean (asta una cu aluzie directă, mai ales c-a trecut momentul, celor ce nominalizau drept Destinații turistice maramureșene de lux satul Breb – nu că n-ar avea atuuri – ori, culmea, Țara Codrului…)