Începem, firesc, prin a pune „un fel de” cenușă în cap: autorul rândurilor de mai jos nu e câtuși de puțin catolic. Nici foarte ortodox, e mai degrabă liber cugetător spre agnostic, însă numai după ce a avut bunul-simț de a citi tot ce-a prins în mână în materie de religie, de la Biblie la Coran, de la Cartea tibetană a Morților la Istoria Religiilor a lui Mircea Eliade. Plus cărți, broșuri, de calități diverse, de la valoros la îndoielnic. Chiar și așa, sau tocmai de aceea, nu putem ocoli evenimentul major al săptămânii, retragerea Papei Francisc în Săptămâna Luminoasă. Ce putea fi mai frumos?
Înainte de toate, despre el, Omul. A fost primul Papă latino american, primul din Americi, primul din emisfera sudică, primul non-european de la unul din secolul 8 încoace. A fost de departe cel mai destupat la minte și mai uman și mai reformist Papă… a decriminalizat homosexualitatea, a refăcut relații diplomatice, a colaborat și cu China, a criticat politicile antiimigrație inclusiv înainte de ultima sa suflare, în fața unui berbec american sadea, JD Vance, care a forțat oarecum intrarea la Papă, așa, ca pentru pedigreeul personal. Și l-a primit, printre ultimele suflări.
Și-a cerut public scuze pentru abuzurile Bisericii până mai ieri nerecunoscute, împotriva amerindienilor, dar nu numai. A refuzat luxul și protocolul exagerat. Însă a avut de asemenea câteva poziții incredibile pentru alura sa, de la declarații potrivit cărora și ateii pot ajunge în Rai, ba chiar și animalele de companie, la apariția sa pe un album de rock progresiv, la lupta pentru abolirea pedepsei cu moartea, la a mulțumi public ziariștilor care au descoperit abuzuri ale preoților împotriva minorilor. A cerut acțiuni decisive împotriva modificărilor climatice și a încălzirii globale, a militat pentru un venit minim garantat planetar. În privința LGBTQ, marea problemă a secolului, mă rog…a puritanilor secolului, a rostit în interviu televizat fraza istorică: „Cine sunt eu să judec?”
Sigur c-a pus și bariere. Despre Trump a spus că „un om pus pe construit ziduri și nu punți-poduri, nu e un bun creștin”, și a spus cam tot. A înfierat atacul Hamas asupra israelienilor, dar și răspunsul absolut abuziv, însutit ca forță, a Israelului. A fost primul Papă ce a participat la G7, la întâlnirea liderilor lumii, unde a vorbit despre oprirea războaielor din Ucraina și Palestina, dar și despre pericolul inteligenței artificiale. Din toate cele de mai sus, reiese c-a fost progresist, cu vederi liberale. Și am scris despre el acum-aici nu din obligație, ci pentru că sunt mari șanse, la cum evoluează Omenirea acum, cu Biserică cu tot, să nu mai vedem repede un progresist în acea poziție. A avut cont de Instagram. A scris editorial în New York Times. A fost microbist. În tinerețe, chiar motociclist. În timpul vieții i s-au făcut două filme biografice, plus mai multe documentare. Reamintim albumul de rock progresiv „Wake up!”, în care s-a pus muzică modernă cultă pe câteva din cele mai celebre-valoroase speech-uri ale sale.
În acest moment, a început lupta pentru scaunul papal. Din ce spune presa, în competiție sunt un maghiar, un asiatic filipinez, actualul secretar de Stat al Vaticanului – italian, un portughez, un cardinal din Bologna, un african din Ghana, un american etc. Unii, puțini-progresiști, alții tradiționaliști sau chiar radicali în privința diverselor teme. Iar peisajul mondial e unul sensibil… aproape c-ar fi nevoie de un Papă care să nu curețe ouă dictatorilor și extremiștilor, care să susțină Europa ca forță, care să susțină popoare necăjite, în contextul economic și politic instabil dat. Adică oarecum ceea ce ar trebui să aibă în fișa postului…
