Joi, 22 mai 2014
Simt din cînd în când nevoia să plec de acasă, să evadez din spaţiul rutinei şi al comodităţii, dar, paradoxal, sunt marcat de nelinişte la orice idee de a pleca şi de a părăsi “cuibul visurilor“ de bătrâneţe, cum aş zice preluând un titlu de nuvelă rebreniană. Se pare că leacul cel mai bun este alternanţa acestor momente de plecare şi de reîntoarcere, de plimbare şi de şedere, de ieşire şi de reintrare într-o rânduială domestică inevitabilă, de când lumea. Altfel n-ar fi posibilă despărţirea, în cele din urmă, de chiar domiciliul cel mai statornic cu putinţă, unde trăieşti, dar nu poţi să te îngropi, mutatul dintre cei vii presupunând acceptarea somnului de veci între cei morţi deja. E un tangaj existenţial în care fiinţa se zbate fără şansă de ieşire, şansa finală fiind de intrare în veşnicie sau în nimicnicie. Cunoaştem calea de parcurs până la pragul ultim, dar nici pe acesta cum trebuie, neştiind niciodată când ieşi ca să nu te mai întorci nicicând acasă. S-a spus: “Partir, c’est mourir un peu“.
Joi, 5 iunie 2014
Nu prea trebuie să aştepţi recunoştinţă pentru faptele bune şi nici pentru gesturile de simpatie, fiind cunoscut că recunoştinţa e o floare rară. Oamenii preferă să rămână ingraţi şi consideră o umilinţă procuparea de a mulţumi celuilalt, cum s-ar cuveni, chiar şi atunci când nu e un interes la mijloc. Actele gratuite merită şi ele respect sau măcar reacţie de constatare. Mă refer acum la faptul că am scris şi scriu despre cărţile multora, în ziare şi reviste, dar puţini dau semne că au receptat atenţia acordată, cu bune şi mai puţin bune impresii. Dar nu e cazul de a fi dezamagit, doar eu citesc şi scriu pentru plăcerea mea şi nu a lor neapărat. Acea rara avis a recunoştinţei n-a dispărut totuşi. Zilele acestea, o autoare, la lansarea unei noi cărţi de poezie, venită de peste mări şi tări – Canada via Italia – m-a învrednicit cu un sărut spontan pe faţă, în faţa sălii pline, amintindu-şi cum am comentat un volum precedent din versurile sale. Iată, nu ştii de unde sare iepurele sau iepuroaica mai degrabă. Ajuns acasă am recitit comentariul în cauză şi m-am mirat şi eu de ce am fost în stare să scriu, ca să merit pe deplin răsplata atât de afectuoasă.
Luni, 9 iunie 2014
De peste deal răsare Luna şi este aproape plină şi rotundă. Pentru cine mai răsare ea, căci nici romantici, nici lunatici nu prea mai sunt?! Acum, în era imaginii şi a comunicării, ea a devenit obiect de atracţie mai mult pentru fotografi decât pentru poeţi şi îndrăgostiţi. “Răsăritul Lunii. La Tismana“, scria poetul Grigore Alexandrescu în secolul al XIX-lea. Azi, în câtă poezie citesc, nici măcar “citată“ nu este, prin eventuale referinţe livreşti. Ca motive lirice, s-au banalizat până şi astrele, ale nopţii, dar şi ale zilei, luna, stelele, soarele, neapărând nici măcar drept elemente de décor, decum să fie repere existenţiale şi proiecţii de destin. Hyperion nu mai tutelează omenirea prin poziţia sa cosmică înălţătoare. Ochii noştri par îndreptaţi mai mult spre găurile negre ale universului, acolo unde resimţim că am fi absorbiţi fără urmă şi putinţă de revenire sub lumina blândă a Lunii, la care eu acum mă uit cu uimire de copil de altădată, când chiar îi savuram farmecul eteric şi misterios. Mă întorc la Eminescu: „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”. (Scrisoarea I). Ce înseamnă oare că întunecă suferinţele?!
Aug. COZMUŢA
