Aşa s-au dovedit ani buni din existenţa sa: un chin. Şi nu chiar unul uşor de înfruntat.
Elie Wiesel s-a născut, cum toată lumea ştie, la noi în Maramureş, mai exact la Sighetu Marmaţiei, într-o familie de evrei. Acolo l-au ajutat vremurile să crească şi să se instruiască, să-şi închipuie un viitor pe cât posibil comparabil cu al celor din jur. Ardealul, în întregul său, mergea sub soarele României Mari, ce părea creată odată pentru totdeauna. Vremurile nu se dovedeau la fel de generoase pentru oricine, dar părea că lasă oricui dreptul să aspire la o zi de mâine a sa, previzibilă în datele sale pe baza celor aflate la îndemână. N-a fost să fie aşa, istoria a ţinut cu orice preţ să se zburlească şi să dicteze întorsături de evenimente de nimeni anticipate. Destinul românesc s-a fracturat dintr-odată, lăsând loc la evenimente dramatice sau, nu puţine, tragice de-a dreptul. Deasupra Carpaţilor s-a prăvălit dangătul clopotelor de îngropăciune. Ne va fi smuls cu brutalitate Ardealul de Nord printr-un document la care erau de faţă reprezentanţii personali ai unor arhangheli ai vremii ce ne vor acorda cu cinism prietenia lor: Germania şi Italia. Ne vor fi tăiate de pe hartă şi alte perimetre aflate în zestrea noastră naţională prin documente deplin legalizate – Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul. Dar vom trăi zilele de groază ale războiului Vest contra Est, cu speranţa readucerii între graniţele fireşti a teritoriilor vorbitoare de limba română. Nota de plată s-a dovedit enormă, iar rezultatul dorit redus la zero. Încăpută pe mâna unui militar de carieră, Ţara a trebuit să-i urmeze gesturile nechibzuite, lăsându-şi ostaşii să fie făcuţi una cu pământul prin stepa calmâcă ori pe Volga. Praful s-a ales de generaţia care vedea lumina zilei în zorii configurării ca stat a României Mari. Au murit cu sutele de mii care pe unde, fără a avea la căpătâi o lumânare, fără a beneficia de împărtăşania preotului şi fără ca noi – părinţi, fraţi şi surori, nepoţi şi strănepoţi – să ştim unde le-a fost soarta să moară şi cam pe unde le sticlesc oasele.
Elie Wiesel şi ai lui au luat în piept un alt blestem căzut pe capul unor semeni în acest anotimp al cruzimilor gratuite. Nici nu ştiam până la un moment dat ce înseamnă acest termen oribil – holocaust. Am aflat în cele din urmă şi parcă îmi pare rău, atât de veninos în conţinut se manifestă el zvârcolindu-se în memoria omenirii. Wiesel îşi are meritul său în a-l consacra şi ca substantiv comun dar şi ca fenomen, ca proces, ca efect, ca batjocură la adresa fiinţei umane. El, Wiesel, s-a trezit în epicentrul acestui taifun, comandat ştim de cine şi aplicat cu nemernicie de autorităţile Budapestei. El avea nefericirea de a fi evreu într-un loc unde bătălia pentru exterminare cunoştea cote nebănuite. Nu exclud, ca adolescentul care era, să-l fi urmărit cu interes pe viceamiralul Horthy, plimbându-se prin Maramureşul abia ocupat samavolnic, călare pe calul cel alb în ţinuta ţeapănă de stăpân atotputernic. De unde să-i treacă prin cap ce urmează? Avea să descopere el însuşi pas cu pas. Vine trimiterea familiei la Auschwitz, unde câţiva din ei vor dispărea. Vin zilele de marş forţat spre alte cazane de fiert vieţile omeneşti, precum rufele murdare. Moare şi tatăl, de inaniţie şi extenuare. Lui îi rămân zile cât să aducă până spre noi îngrozitoarele trăiri ale holocaustului. Să ni le povestească aşa cum au fost. Avea să primească Premiul Nobel. I s-a recunoscut statutul de nefericit între popoare, cum ar suna parafrazată expresia binecunoscută. Au venit gesturi de apreciere şi solidaritate din toate părţile. El a continuat să explice toate câte a pătimit, el şi ai lui. Frazele lui acuzatoare n-au încetat o clipă. Întrebarea: de ce toţi aceia ce ştiau ce se întâmplă cu sutele de mii de suflete grăbite din urmă pe drumul spre moarte, şi erau destui şi destul de puternici, de ce au tăcut? Mi-l amintesc în ziua în care la Washington se deschidea oficial Muzeul Holocaustului, în vecinătatea impunătoarei clădiri a Ministerului Agriculturii. Era o zi ploioasă. La ceremonia de pe terasa Muzeului participau şi şefi de stat din ţări central şi sud-europene, mânjite de supunerea faţă de Fuhrer. Pe scenă, lângă Bill Clinton, vorbea la microfon el, Wiesel.
Poporul american n-a ştiut. Dar Departamentul de Stat ştia! Casa Albă ştia!
Sunt cuvintele lui. N-a încetat niciun moment această canonadă a reproşurilor. Datorită lui, despre holocaust se ştie mai mult. Datorită lui, holocaustul şi cei ce l-au iniţiat şi gestionat sunt priviţi cu un plus de intoleranţă.
Nicolae BUD
