Paralele. Migratorii de azi şi „Emigranţii” de odinioară

0
584

Privim cu îngrijorare şi tristeţe „noul exod” de refugiaţi din Siria, Irak, Afganistan, Libia etc., fugiţi din calea războaielor necruţătoare, în căutare de linişte şi bunăstare europeană.
În context, amintesc că şi România, în perioada interbelică (1920-1940) a avut un alt soi de emigranţi, de sorginte politică bolşevică, mari iubitori ai lui Stalin şi ai „civilizaţiei” sovietice.
Aceştia erau rari, membri ai Partidului Comunist Român, zis „din Exterior”, peste 95% fiind „străini” de neam şi idealurile României, emiţând documente „oficiale” pentru „ruperea” Transilvaniei, a Dobrogei, a Basarabiei şi Bucovinei din trupul României Mari, făurită în 1918! Ei  considerau România „stat imperialist”, anexionist de teritorii care n-ar fi fost româneşti!
După cum afirmă prof. univ. dr. Ilie Schipor într-un studiu despre „emigranţii politici români din Uniunea Sovietică” – domnia sa făcînd timp de 4 ani cercetări în arhivele de stat şi ale Cominternului (Internaţionala Comunistă) de la Moscova-, din cele 150.736 de dosare, constituite din 1919 de Comintern, 3.326 se referă exclusiv la români. Între acestea, 3.609 sunt dosare personale ale unor „cetăţeni români” – comunişti şi nu numai -, actualizate pînă prin anii ’70 ai secolului XX.
Cele mai consistente sunt ale fruntaşilor PCR-exterior, dar şi „interior” (PCRdR), care au „emigrat” (fugit) în URSS, să slujească nu România, ci realizarea „revoluţiei comuniste” mondiale şi schimbarea ordinii de stat în ţară! Printre aceşti „emigranţi politici” nu se află nici 3% nume de comunişti români!
Cine erau la acea vreme secretarii generali ai PCR-exterior: H. Sternberg, Elek Köbles, Vitali Holostenko, Alex Ştefanski, Boris Ştefanov, Ana Pauker (foto), iar în PCRdR – Ştefan Foriş.
Din cele peste 50 de nume de emigranţi care s-au întors în ţară după 23 august 1944, bine şcoliţi de Comintern şi instituţiile speciale de îndoctrinare sovietice, găsite în „lista” prof. dr. Ilie Schipor, ne vom opri doar la cei care s-au „autopromovat” la vîrful puterii de partid şi de stat: Ana Pauker, secretar al CCPCR şi ministru de externe, László Luka, secretar al CCPCR şi ministru de finanţe, Petre Borilă (bulgar), membru al Biroului Politic al PCR, Iosif Kişineveski (Roitman), secretar al CCPCR, ministru de interne etc. În alt plan, al propagandei şi culturii – Leonte Răutu (Oigenstein Lev), şeful ideologiei şi agitaţiei comuniste, Mihai Roller, dentist, autorul primului „tratat” de istorie a României grosolan falsificat, autodeclarat „academician”. Apoi: Alex Nikolski, şeful „noii” şi barbarei Securităţi a statului, Pantiuşa Bodnarenko (Pintilie), ambii făcuţi generali, care au iniţiat torturile şi schingiuirile din penitenciarele cu deţinuţii politici ai elitei interbelice româneşti, experimentate nu numai la Piteşti, Rîmnicu Sărat, la Canal, ci şi la Sighet cu aceeaşi cruzime ucigătoare.
Ne oprim aici cu pomenirea acestor personaje sinistre, de tristă amintire, care au impus cu forţa stalinismul, dictatura criminală bolşevică, naţionalizarea, colecti­vizarea, ide­olo­gizarea idioată a culturii, artei, ostracizarea  religiilor etc. Cu alte vorbe: transformarea României într-un „satelit” al puterii comuniste de la Kremlin.
Cu siguranţă, cei din generaţia de atunci îşi amintesc cu cîtă „mîndrie proletară”, la mitingurile şi defilările de 1 Mai şi 23 August- şi, la începuturi, la 7 noiembrie de ziua Marii Revoluţii din Octombrie – se purtau în coloane portretele lui Stalin, ale „clasicilor” marxism-leninismului, ale celor pomeniţi mai sus, scandîndu-se cu „entuziasm”: „Ana, Luca, Gheorghiu-Dej/ Bagă spaima în burgheji!”
Şi acum o „paralelă” între emigranţii „de atunci”, veniţi de la Moscova, unii chiar pe tancurile Armatei Roşii după 23 August 1944, şi „prodigioasa” lor activitate politică de siluire a fiinţei naţiei noastre, şi „exodul coranic” abătut – din pricini de război pentru drepturile omului şi impunerea unei democraţii occidentale promovate de SUA şi NATO – asupra EUROPEI CREŞTINE.
După susţinerile unor autori privind „sfîrşitul istoriei” – mai recent produs şi prin mult trîmbiţata Apocalipsă -, ciocnirea civilizaţiilor, ce viitor poate avea o „ciocnire” (sîngeroasă) a creştinismului cu islamul în Europa?
Dacă Stalin şi puterea comunistă de la Moscova a putut, prin ocupaţie armată, şi prin cei peste 140 de emigranţi politici trimişi să înstăpînească rusificarea şi comunismul în 7 ţări europene, după război, formînd „lagărul socialist”, nu cumva, totuşi, cei peste 800.000 de migratori islamici, care se alătură – şi nu se ştie cînd va fi stopat acest exod – altor vreo 5-6 milioane de musulmani trăitori în Europa, nu vor putea afecta credinţa creştină?!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.