Duminică, pe o vreme superbă, cu soare nostalgic, mi-am luat familia şi, ca alţi mii de români, am pornit într-un periplu pe la ai noştri, cei care nu mai sunt. Chiar aşa spuneam: mergem la Bunicu’, la Buna, la Liviu, la Momo. Nu la mormintele lor, ci chiar la ei. Căci locul acela, pe care ne-am străduit să aşezăm cât mai frumos flori colorate, le-a devenit de multă vreme casă. Locul acela este vegheat de sufletul lor şi ne aşteaptă răbdător ca, din când în cînd, să ne aducem aminte.
Astfel, ne-am amintit de fiecare în parte. Momo, străbunica mea, a murit foarte bătrână, pe când eu aveam cam 8 ani. Nu îmi amintesc foarte multe despre ea. Ştiu sigur că îi plăcea la nebunie dulceaţa de măcieşe. Recent, am auzit despre ea că, în tinereţe, era o femeie aprigă şi dominatoare. Bunicul Nelu ne vizita în copilărie şi mai apoi, sprijinit într-un toiag de lemn şi aducându-ne, de fiecare dată, daruri. Darurile erau, invariabil, obiecte sculptate cu migală în lemn, căci asta era pasiunea lui. Bunicul, tata lui tata, a trăit aproape 90 de ani. S-a stins în 2012, de Paşti, după ce se chinuise o după-amiază să stingă un incendiu izbucnit pe pajişte. Era un împătimit de natură, de munte, şi fusese cu bicicleta mii de kilometri, până în Munţii Tatra. Avea un simţ al umorului foarte acut şi nişte vorbe de duh care au rămas în folclorul familiei. Buna, bunica din partea mamei, avea o eşarfă verde pe care mama mi-a aşezat-o azi dimineaţă la gât. Şi parcă îi simt parfumul.
Atât rămâne după noi. După cei mai mulţi dintre noi. Un parfum, o bicicletă, aroma măcieşelor coapte, o vorbă de duh. Peste încă o generaţie, vor dispărea şi acestea. Nepoţii mei nu ştiu cine a fost Momo, nici cine a fost Liviu, pe la al cărui mormânt am trecut duminică, lăsând o candelă şi un bucheţel de crizanteme. Lor, aceste nume nu le spun nimic. Doar artiştii şi scriitorii au privilegiul de a lăsa urme de neşters. Dar nici măcar ei nu pot controla destinul propriilor creaţii.
Duminică, am aprins candele pentru morţii mei. Pentru morţii noştri. Şi pentru toţi morţii lumii. Flăcările lor s-au aprins şi pentru tinerii morţi în Bucureşti, la Clubul Colectiv. În aceste zile, la Luminaţie, milioane de oameni aprind lumânări şi pentru ei. Erau tineri inteligenţi, şcoliţi, premianţi, olimpici, ar fi putut face în viaţă orice şi-ar fi dorit. Acum, ei sunt doar fotografii. Fotografii şi, poate, conturi de Facebook care încă nu au fost dezactivate. Şi unde se strâng lacrimi adevărate. Căci atât rămâne după noi: cîteva lacrimi şi o flacără de lumânare. Şi lumea merge mai departe.
