Blestemul preşedinţilor

0
384

Un confrate, jurnalist, cu care am devenit consătean de continent american, scrie despre preşedinţii blestemaţi ai României. Începând cu primul preşedinte şi toţi cei care i-au urmat, au jurat strâmb. „Jur că-mi voi face întotdeauna datoria, cu cinste şi devotament, pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre…”, aşa suna jurământul primului preşedinte, în 1974. Drept răsplată, a fost împuşcat în ziua de Crăciun, 1989. Nici până astăzi nu s-au limpezit apele. Se vede că moartea este cea mai iscusită strategie de a umbri adevărul în istorie. Ca în cazul asasinării preşedintelui Kennedy. Ceilalţi preşedinţi ai noştri, de după 1989, au jurat astfel: „Jur să-mi dăruiesc toată priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, suveranitatea, independenţa şi integritatea României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Dacă privim atent la scumpa noastră ţară, cântărim atent semnificaţia cuvintelor din jurământ cu realitatea, putem uşor observa că multe nu se potrivesc. Avem un ritm leneş, confuz, păgubos, de înaintare. Într-un sfert de secol, alte ţări din preajmă măcar şi-au podit casa, i-au ferit pe oameni de crispări inutile, şi-au câştigat demnitatea necesară în lume.
Noi ne silim să învăţăm lecţii noi. Unele le pricepem. Nu mai încape nici o îndoială, sensul României este spre Vest. Am spus-o şi acum mai bine de două decenii. Cu Răsăritul ne-am cam ars. Când SUA şi-a început ascensiunea spre frontierele europene ale Rusiei, domnul Iliescu era perceput ca un preşedinte de stânga. A realizat un dialog mai dificil cu Administraţia americană. Preşedintele Constantinescu a fost omul dreptei româneşti. Din păcate, ţărăniştii şi liberalii, cu tot respectul pentru suferinţa lor, erau în vârstă, nu aveau energia necesară pentru trezirea ţării. Cei tineri au prins repede pofta banului. E adevărat, preşedintele Clinton a aterizat la Bucureşti, s-a lansat un parteneriat strategic, dar noi ne-am mişcat însă greoi. Ştiu asta chiar din surse prezidenţiale. Pînă la urmă, preşedintele Constantinescu a fost învins de cei care ar fi trebuit să-l sprijine. O fi ăsta un blestem?
Traian Băsescu a păcătuit că şi l-a luat model pe George Bush junior. Cel mai nepopular preşedinte american, zic unii. Aici am aflat şi alte păreri. Care sunt în avantajul fostului preşedinte american. Băsescu este văzut ca un personaj înconjurat de blesteme. Mai ales prin învrăjbirea populaţiei. Prin cearta dintre palate. Parcă a transferat spre mulţime o tactică a gâlcevei, ne-a provocat, ne-a ţinut în priză, ieşind la televizor la ore fixe. Cei mai pricepuţi spun că a stârnit conflicte, cele nevăzute de noi, cu justiţia, Parlamentul, cu opoziţia social-democrată sau liberală. Timp de 10 ani, Băsescu ne-a cântat o muzică stridentă, cu care parcă ne şi obişnuisem.
Când a venit domnul Johannis la Cotroceni, calm şi tăcut, parcă nu ne-am asortat cu el. Deşi ne-am dorit un personaj mai tandru, care să nu ne intre cu insistenţă în case. Ideea consăteanului de continent că toţi preşedinţii României au fost blestemaţi nu-mi surâde. Chiar dacă-i privim din America. România, cu pre­şe­din­ţii ei, şi-a căutat un rost în lume. Am avut două ancorări care ne ţin la suprafaţă deocamdată: NATO şi UE. Autoflagelarea este, ea, un blestem pe la noi. E nevoie de respect pentru liderii unei naţiuni.
Americanii cred că exagerează în această privinţă. În librăriile în care am intrat am văzut o sumedenie de cărţi despre preşedinţii Americii. Am simţit că au o cultură a liderilor. La noi, toţi sunt răstigniţi. Ei sunt părinţii răului, scufundători de ţară. Americanii au părinţi fondatori. Se impune şi la noi alegerea grâului de neghină.
Ca fapt divers, aflu că există şi un blestem al preşedinţilor americani. Lansat în 1811, de un şef de trib indian. Cei aleşi într-un an care se termină cu zero, să nu-şi ducă mandatul până la capăt. Harrison a fost primul dintr-o serie de şapte preşedinţi americani aleşi într-un an cu blestem, care au murit în timpul mandatului lor. Blestemul s-ar fi sfârşit cu Ronald Regan, deşi a fost ţinta unui atentat.
Între blestemul românesc şi cel american este mare deosebire.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.