In Memoriam Lucia Soreanu Şiugariu

1
647

• Legea Wiesel i-a scurtat viaţa unei mari Doamne a României. Poetul-martir Ion Soreanu Şiugariu şi soţia sa, Lucia – o dragoste dincolo de moarte •

Iată că anul care se încheie, 2015, pe noi băimărenii-moroşeni ne încearcă, cu trei pierderi grele: bunul Dumnezeu ne-a luat trei valori spirituale, toate în zi de duminică, asta poate spune ceva (!): Mihai Olos, 22 Februarie, Augustin Cozmuţa, 22 Noiembrie, iar acum, Doamna Lucia Soreanu-Şiugariu, în 6 Decembrie. Primul şi ultima, în Germania, Cozmuţa acasă, la Baia Mare. Dacă Franţa a avut o „ilustră văduvă” în persoana Mariei Curie, noi românii o avem în persoana Luciei Şiugariu, o veritabilă matroană, eroină şi chiar martiră a naţiunii noastre, căreia viaţa, de 95 de ani împliniţi la 1 Dec. 2015, nu i-a oferit decât suferinţă, dor şi singurătate pe care şi-a dus-o în umbra comorii ei, soţul, poet şi erou al României, pe care nu l-a lăsat să moară, republicându’i opera. Dacă avem în istoria noastră literară o mare dragoste, Eminescu – Veronica Micle, o avem şi pe a doua, mai puţin cunoscută, „Soare” Ion Soreanu-Şiugariu – Lucia Stroescu, o dragoste divină de care puteau fi geloşi şi îngerii din cer, pentru profunzimea, puritatea, sinceritatea şi tăria ei. „Soare” a fost un model, în toate: ca poet, ne-a oferit versuri unice în poezia modernă, corectitudine exemplară în critica literară, eseu şi jurnalism, în dragoste, ca iubit şi în căsnicie, ca soţ. Cu toate acestea, dragostea lor a fost îmbrăcată în dor şi pelin de vitregiile sorţii, războiul.
Fericirea lor a fost scurtă, doar de patru ani, din care cea comună, de căsătoriţi, nici măcar doi ani împliniţi, huiduma cu coasa răpindu’i Luciei comoara, pe front, la 1 Februarie 1945, la 31 de ani, Lucia rămânând văduvă pentru o viaţă, la nici 25 de ani. Soare îi scria Luciei cu un an înainte de moarte: „Te rog să fii sigură, draga mea, că te iubesc până dincolo de moarte!” – ceea ce s’a adeverit şi în cazul ei, răspunzându’i la fel, devenind o Penelopă modernă „ţesând” poezia lui spre eternitate. Acum s’a dus, de pe patul unui spital din Aachen/Ger­mania, în dimineaţa duminecii de Sfântul Nicolae, să’l întâlnească în Împărăţia Cerului pe nepreţuitul ei soţ, poetul, supranumit de prieteni „Soare” după o poezie de-a lui: „Dă’mi Doamne Soare…” poetul care vorbea de: „un bob de lumină”! Lucia îi poate răspunde poetului ei, tot poetic: „Pe urmele paşilor noştri au răsărit flori de veşnicie.”
Doamna Şiugariu trăia de mulţi ani în Germania unde a lucrat ca farmacistă, retrăgându-se la pensie în Aachen, oraşul de reşedinţă a lui Carol cel Mare, al carolingienilor secolului 8-9 al primului mileniu, Aquae Granni, zeul antic celtic-german al luminii, focului şi al apei termale tămăduitoare, izvoare de apă termală sulfuroasă descoperite de Iulius Caesar în timpul războaielor gallice aşezându-se aici în Aquis Villa, devenită staţiune balneară, de atunci şi până azi.
Doamna Lucia trăia şi se gospodărea singură, fiind întru toate facultăţile psihice, intelectuale şi nervoase în bună stare de sănătate, dar cu unele disfuncţii vegetative determinate de vârstă. Durerea pierderii soţului în plină tinereţe şi împlinire morală şi intelectuală a stăpânit-o cu curaj, tărie şi demintate, adunând bănuţ cu bănuţ întru menţinerea memoriei soţului. Aşa se face că a reuşit să’i republice opera, redând tinerei generaţii pe Şiugariu, unul din poeţii „generaţiei soarelui”, a „generaţiei ’39”, cu lucrări de valoarea celor despre care presa noastră moroşană tânără a afirmat că „nici nu credea că există.” După revoluţie a inţiat un concurs naţional de poezie Şiugariu, cu prima ediţie în 1998, a doua, în 2000 iar a treia în 2002, premiul I, dotat cu 2000 de mărci, respectiv euro, fiind susţinut de dânsa. Uniunea Scriitorilor şi Editura Militară a contribuit cu sală şi membrii juriului, alături de dânsa şi editorul din München al poeziei lui Şiugariu, Ion Dumitru, care a susţinut concursul prin publicitate şi prezenţă în juriu.
Lucia-Soreanu-Siugariu-sotia-poetului-Ion-SiugariuDar cea mai dureroasă lovitură pe care a primit-o, nu de la soartă ci de la oameni, a fost pentru „ilustra noastră văduvă” lovitura dată de „legea Wiesel” 217/2015, „legea” care zice că, chipurile, condamnă genocidul şi crimele de război, dar care, constatăm practic, că nu este altceva decât o altă formă de vânătoare de legionari.
Lovitura primită la 95 de ani, pe bază de discriminare şi neadevăr i-a scurtat viaţa. Când poetul sublocotenent în rezervă Ion Soreanu Şiugariu, ofiţerul regimentului cu armamentul, în jurnalul de front scris pe apucate, sub ploaia de gloanţe în Jablonca, sat din munţii Tatra din Slovacia, la 18 ianuarie 1945, când a scos oamenii la săpat de gropi „pentru morţii noştri, mulţi, mult prea mulţi morţi” se întreabă: „Cine ne va mulţumi pentru toate aceste jertfe”? În timp de 70 de ani de la război, în România comunistă şi postdecembristă, nu s’a găsit o voce să dea răspuns la această dureroasă întrebare. În schimb slovacii, prin intermediul comemorărilor Şiugariu, a scriitorilor şi istoricilor băimăreni, susţinuţi de oficialităţile din Tăuţii Măgherăuş, de care aparţine aşezarea de mineri, Băiţa, locul natal a lui Şiugariu, şi-au descoperit istoria, adevărul legat de istoria lor, ţinut ascuns de sovietici, au dat un răspuns. Pe ei nu glorioasa Armată Sovietică i-a eliberat de fascişti, ci efectivul de 248.436 de soldaţi ai Armatei Române. Poetul Ion Şiugariu a fost înhumat în cimitirul de la Zvolen, lângă Banska Bistriza, 74 km S-V de Polhora-pri-Brezno. Oficilităţile din oraşul Brezno, la recomandarea grupului de istorici din care făcea parte şi poliţistul istoric, Lubos Nepso, din Brezno, care a adus pământ de pe mormântul Şiugariu de la Zvolen pentru casa memorială din Băiţa, au propus o placă comemorativă pentru clădirea din apropierea gării din Brezno unde s’a săvârşit Şiugariu: „Subl. (r) Ion Soreanu-Şiugariu n.6.06.1914 Băiţa/ România, d.1.02.1945, Brezno/ Slovacia, soldat român, poet. Cetăţenii oraşului Brezno îi dedică recunoştinţa lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.” Iar podul de peste Hron, pe care au trecut căruţele cu muniţie ale Armatei Române dirijate de Şiugariu, urma să primească numele Şiugariu.
S’au adresat Ambasadei Române din Bratislava, anunţându-o. Aceasta s’a opus, invocând “legea Wiesel”, după care Şiugariu a fost „legionar”! Ei şi? Chiar să fi fost, legionarii n’au fost toţi criminali, au fost creştini români, care au luptat pentru un ideal, împotriva comunismului ateu distrugător de ţară, dovadă că 70% din deţinuţii politici în „pensioanele comuniste” au fost legionari, iară dacă este să scriem istorie adevărată, să nu minţim, după cum ne îndeamnă „boierul minţii”, istoricul Neagu Djuvara, atunci suntem obligaţi a o spune. Cât despre Şiugariu, fără să fi fost legionar, a fost un patriot adevărat, care a luptat împotriva fascismului!
Durerea şi ruşinea adusă României prin Institutul Wiesel şi nenorocita lege împotriva Culturii româneşti, votată de acest parlament iresponsabil, a făcut prima nevinovată victimă prin Ion Şiugariu. Această bestială batjocură şi neînchipuită durere oferită „pe gratis” memoriei unui erou al Armatei Române, excepţionala noastră Doamnă, Lucia Soreanu-Şiugariu, la vârsta ei, n’a mai putut-o suporta: i-a grăbit sfârşitul. Stimabilii parlamentari şi legiuitori, Ministerul de Externe nu s’au gândit să’i ceară scuze ilustrei Doamne pentru această gafă de ruşine internaţională adusă nu numai ei ci şi României. În ce’l priveşte pe laureatul “pentru pace”, poate fi mulţumit de „realizarea” falsului trecut în palmaresul Institutului său, de „condamnare a crimelor de război” în cazul Şiugariu!
Doamna noastră, Lucia Soreanu-Şiugariu, o făclie de credinţă şi cultură românească în Occident, printre străini, şi-a găsit locul de veci într’un cimitir de cartier al oraşului carolingienilor, după serviciul înmormântării ce a fost celebrat de preotul român ortodox, Alexandru Pop, din Aachen, joi, 10 Decembrie. Noi o deplângem pe minunata Doamnă, dar ea este fericită în Împărăţia lui Dumnezeu unde, după o viaţă pământeană trăită model, după legile şi etica creştin-românească, s’a împreunat din nou cu scumpul ei soţ şi poet „Soare”. În veci pomenirea ei şi a lui, în Împărăţia Tatălui!
Dumnezeu să o aibă în rând cu drepţii neamului românesc!
Teresia Bolchiş Tătatru
Augsburg/Germania

1 COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.