Nu cred a face vreun abuz de memorie, amintindu-mi că, la începutul lui 1948, aveam fix 10 ani, am recuperat de prin sat o hârtie tipărită ce conţinea un text pe care, memorându-l eu prin repetată lectură, pare că-l mai ştiu şi azi. Şi care, mărturisesc, m-a înduioşat întrucâtva. Pe măsură ce desluşeam mai bine înţelesurile unui cuvânt: ABDIC. Cuvânt imprimat aparte în spaţiul acelei hârtii sărăcăcioase: Mihai I Regele României prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională ABDIC de la tron pentru mine şi pentru urmaşii mei… Am rămas de atunci cu o undă de compasiune pentru soarta celui care azi se află într-un alt moment dificil al lungii sale vieţi. Astfel că acum, citindu-l pe dl. Vasile Gaftone, la rubrica “Opinii” a Graiului … am dorit să-i spun la gazetă şi părerea mea. Care nu e uneori identică cu a dumisale. În fond, de aceea ziarul publică opiniile noastre. De data asta n-ar fi propriu-zis vorba de părerea mea, ci de a unui cunoscut şi regretat istoric, Florin Constantiniu. Care, citat fiind de dl. Gaftone în “Opiniile” sale intitulate “Clio supărată pe Rege”, ar susţine cumva prea furioasele sale păreri antiregaliste. Nu ne interesează aici care dintre noi citim mai abitir “Vocea patriotului naţionale”, vorba lui Caragiale, ori cât de mari republicani suntem. Ci, între altele, cum îl citim – şi îl cităm – pe istoricul în cauză. Care nici el nu i-a prea iubit pe regii noştri.
Ceea ce l-a preocupat pe bună dreptate pe dl. Gaftone a fost anunţul – un anunţ deci, un comunicat de presă – al Consiliului regal, că “vestea unui serios diagnostic medical”, care determină retragerea din viaţa publică a regelui Mihai, “vine în anul în care Familia şi Ţara sărbătoresc 150 de ani de la fondarea dinastiei şi a Statului Român Modern”. Nu, spune dl. Gaftone, “Vladimirescu, paşoptiştii, Cuza sunt fondatorii României moderne. Regii de Hohenzollern – de viţă prusacă, spune el apăsat – au fondat dinastia şi au continuat modernizarea României”. Chiar aşa este. Zeiţa istoriei avea ceva dreptate să se supere. Dar nu puţini istorici consideră că, până la Carol I, România, cu toată amploarea şi ritmul schimbărilor, a schiţat doar actele modernizării necesare. Care, aşa cum scrie istoricul citat, au putut fi privite şi ca “decolări” spre modernitate. Cât despre F. Constantiniu, pe care-l aduce în ajutor V.G., nici vorbă să-l judece atât de aspru pe Carol, scoţându-l aproape din istorie, cum parcă ar vrea autorul opiniilor.
Căci dacă fondatorii României moderne au fost sau nu au fost regii de Hohenzollern e o altă dezbatere. Şi cine are timp la noi să discute fără patimă cât de mult s-a modernizat Statul român şi dacă se termină vreodată modernizarea societăţii româneşti.
Cât priveşte “O istorie sinceră a poporului român”, autorul ei, regretatul istoric afirmă fără echivoc, în 1999, despre Carol I: “Cu un remarcabil simţ al datoriei, el avea să-şi îndeplinească îndatoririle de suveran cu conştiinciozitatea şi rigoarea caracteristice spiritului prusac”. Pentru a cita apoi portretul antologic făcut regelui de un mare om politic, I.G. Duca, cel asasinat de legionari. Iată doar câteva fragmente: “Într-o ţară care n-avea noţiunea timpului, regele Carol aducea simţul exactităţii matematice. Într-o ţară de aproximaţie în toate, el a adus conştiinciozitatea impusă până la meticulozitatea germană … într-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental, în vremea tocmai când acea ţară se străduia să se avânte în marea vâltoare a civilizaţiei occidentale … într-o ţară care, din cauza vicisitudinilor ei istorice, nu era obişnuită cu planuri dinainte făcute, el a venit urmărind un scop precis, a făcut un program şi l-a îndeplinit întocmai”.
Ca de atâtea ori, o tentativă de legitimare istorică, precum a fost aceasta a Consiliului regal, nu e mai mult decât o pretenţie. Nu neapărat din cauza coroanei regale, lecţia democratică şi a parlamentarismului se dovedeşte şi azi a fi fost prost însuşită la noi. Ca să nu mai spun că, în ciuda tuturor promisiunilor şi aşteptărilor, liderii noştri continuă să ignore faptul că au o mare responsabilitate în faţa istoriei româneşti. Care responsabilitate vine între foarte multe alte lucruri şi de la ceea ce unii au aflat de multă vreme: Nihil Sine Deo – Nimic fără Dumnezeu. O deviză profund creştină şi, în acelaşi timp, o deviză regală. De care nu doar România, ci Europa întreagă are atâta nevoie.
Ion IGNA
