Operă de trei parale

0
337

Experienţa tehnocrată de guvernare îşi continuă mersul, depăşind aritmetic limita ce separă între ele cele două jumătăţi ale intervalului ce i-a fost rezervat.

Ne îndreptăm spre linia de sosire, cu fiecare săptămână având posibilitatea de a dimensiona bilanţul acestei experienţe inedite. Şi haioase. Nu ne putea scăpa, la toate câte am bifat în perioada de după Decembrie 1989, şi acest mod original de a face politică la nivel naţional. N-am ştiut de la început, pe când auzeam prima dată de „democraţie originală”, ironizată cu voce superioară de spirite subţiri venite prin preajmă pentru a ne învăţa la gât cravata cum se face nodul, n-am bănuit, zic, existenţa acestui tip de a face politică: CINEVA coborât pe-un picior de plai la poale de Carpaţi face şi desface cărţile cu de la sine putere, iar pe cei aleşi de noi îi trimite pe margine, pentru a face doi paşi la stânga binişor şi alţii doi la dreapta lor… Dacă tu, care nu înţelegi nimic, îţi vine să întrebi pe careva cum vine asta, ţi se răspunde superior, ca în episodul lui Caragiale care îl implica pe Birlic: – Politică, băăă!

Ei bine, eu asemenea democraţie cu ignorarea regulilor n-o pricep! Carevazică: sunt alegeri, unul din actori, n-are importanţă cine, aşa cum nu-i important nici dacă avem pe podium o singură formaţie câştigătoare ori o coaliţie-curcubeu, capătă talonul ce îi dă dreptul să propună un prim-ministru şi să formeze Guvernul. Parlamentul aprobă sau nu, Preşedintele aprobă sau nu. Regulile sunt clare şi respectate. Da, veţi zice, dar ce ne facem dacă acel Guvern nu e „guvernul meu” şi mai ales dacă „premierul” nu poartă cravată propusă de decident? Aşteptăm alegerile, ne repezim a spune, după care noua majoritate ori poate chiar aceeaşi ca mai înainte propune alt premier şi formează alt guvern. După care, evident: iar la Parlament, iar la Preşedinte. Nu de alta, dar aici este o zicere care trebuie să func­ţioneze, adică: CE-I AL MEU E AL MEU ŞI DEVINE, VREI NU VREI, ŞI AL TĂU! Aşa cum, dacă iese un Guvern al tău, vreau nu vreau, el devine, până la viitoarele alegeri, şi al meu. Astea sunt postulate democratice care s-au prins de noi de când am adus în cetate statul de drept cu toate ale lui.

Orologiul a apucat să bată „noaptea jumătate”, cum zicea poetul, în cazul nostru, precum scriam şi mai sus, să anunţe consumarea a mai bine de o doime din traseul rezervat „GUVERNULUI TEHNOCRAT” cu care ne-a pricopsit Cotrocenii, care visează la aşa ceva de pe când îşi începeau urcuşul pe Golgota Puterii. Mulţi dintre cei aflaţi pe aceste lunci ne-am crucit de cele întâmplate atunci. Dispunerea forţelor în poligon era clară: pe de o parte situaţia din Parlament, cea stabilită prin alegeri. Premierul primea zilnic şi în proporţie de masă ghionţi din toate părţile – în burtă, în piept, în cap. Deşi bine cotat la bursa zilei, i se cerea de către liderii opoziţiei demisia ceas de ceas şi în proporţie de masă. A intervenit demisia acestuia. Dar ce să vezi? În loc să demareze lungul drum al desemnării unui nou premier suportabil, acceptabil şi validabil, a apărut „Schema Keyston” cum ar spune un mucalit. ”Fa­cem ce ne zice strada!” au zis Cotrocenii. Ca pe timpul lui Carol al II-lea când apărea din pălărie te miri cine: Goga, Patriarhul, Gigurtu etc. Noi centrăm, noi dăm cu capul, cum se spune. Întocmai aşa: partidele, capul la cutie! Orchestra o comandăm noi! În pofida tuturor regulilor…

Pentru mine domnul Cioloş este un nume valabil. A fost prin Guvern, are experienţa de comisar european, ceea ce nu înseamnă deloc puţin, chiar dacă unii cârtitori de profesie îl ciupesc languros, mai este avantajat şi de o experienţă de viaţă internaţionalistă, care nu e de ici de colo. Dar are o trăsătură care sună ca o pată de cerneală pe gulerul cămăşii abia venită de la Nufărul şi pusă la o recepţie de gală: NU TRANSPIRĂ ÎN POLITICA DE PE DÂMBOVIŢA! Nu aparţine niciununei formaţii, nu se confruntă cu electoratul, se situează prin proprie voinţă în afara vieţii noastre politice! Aaa, că se poate pricepe la multe nu contest, dar repet, nu participă la un meci dominat de reguli pe care el nu le practică. Şi atunci? E ca şi cum antrenorul naţionalei germane de fotbal, în dorinţa de a avea pe gazon un strateg pur sânge, ar fi ţinut morţiş să bage în teren pe Angela Merkel! Regulile sunt reguli!

Cum a acceptat domnul Cioloş o asemenea misiune la care se ambalează numai amatorii nu înţeleg. Altfel, pe cei convocaţi să primească fără crâcnire insigna de TEHNOCRAT, îi înţeleg, ca să spun sincer. Tot felul de Neica-nimeni, înzorzonaţi cu burse venite de pe te miri unde, funcţionari de duzină pe la diverse cabinete de Ferentari, oameni cu certe calităţi la capitol de văxuit pantofii unor şefi ajunşi la oraş cu încălţări de împrumut, iar acum nu le mai vezi vârful nasului, unii cu meritul de a fi văzuţi la televizor de propria mamă pupându-se cu nuş-ce divă de Poplaca. Nu trag semnul egalităţii între ei, Doamne fereşte! Dar gena majoritară care îi uneşte se vede din avion: bursierii Soros, gedeşisti la pachet, dilematici cât încape, migrene de casă mare. În ce hal am ajuns! Viteza de rotaţie prin cabinetele ministeriale nu face decât să confirme lipsa de maturitate şi responsabilitate a celor ce ne-au adus aici.

Ce reuşeşte în această tevatură de margine de lume domnul Cioloş şi ai săi îmi sună foarte brechtian: a operă de trei parale. Iar ce configurează Cotrocenii, căutând cu obstinaţie „Guvernul meu”, nimic altceva decât ce vedem cu toţii: DE DOI BANI SPERANŢĂ!

Nicolae BUD

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ