Spania – pe urmele lui Don Quijote

0
543

La Mancha e o regiune a Spaniei cu totul particulară; câmpuri arse de soare ce se întind spre orizonturi îndepărtate, orăşele pierdute, strânse în jurul unor pieţe centrale largi, mori de vânt care se ridică spre un cer albastru ziua şi uimitor în nuanţele lui roşii la vremea asfinţitului. Aceasta este La Mancha dar, mai presus de toate, acesta rămâne locul aventurilor lui Don Quijote, cavalerul rătăcitor născut din pana lui Miguel de Cervantes. N-am rezistat chemării tainice a acestui personaj misterios şi imprevizibil aşa că, aproape fără să vrem, am pornit în căutarea acelor locuri care, într-un fel sau altul, îl evocă. Oraşul Criptana del Campo îşi dispută cu Consuegra paternitatea morilor de vânt care i-au inspirat lui Cervantes lupta inegală a eroului său împotriva aşa-zişilor ”uriaşi” teribili. Apusurile în La Mancha sunt de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia; iar dacă ai şi binecuvântarea de a te afla la ora în care soarele merge la culcare aproape de morile de vânt din Criptana, frumuseţea aceasta se transformă în mister, în taină venită din lumi nevăzute, în poezie fără cuvinte. În mereu schimbătoarea lumină crepusculară morile de vânt, asemănătoare unor giganţi, îşi întind enormele braţe, vrând parcă să îmbrăţişeze întregul peisaj. Aşa le vedem noi astăzi, dar în ochii lui Don Quijote ele păreau duşmani imenşi ce trebuiau învinşi.

Piaţa centrală din El Toboso
Piaţa centrală din El Toboso

În elegantul orăşel El Toboso s-a născut Dulcineea, femeia iubită de cavalerul nostru rătăcitor. Dulcineea, aşa cum ne este descrisă prin vorbele pragmaticului Sancho Panza, nu era decât o ţărăncuţă cam din topor pe care ”glorioasele” aventuri ale lui Don Quijote o lasă rece… dar cine a citit măcar o parte din romanul lui Cervantes ştie cât de departe este îndrăzneţul cavaler rătăcitor de realitatea obiectivă. El trăieşte din vise, idealuri, pasiuni… şi astfel Dulcineea devine pentru el iubirea ideală, sublima perfecţiune, creatură angelică.
La Puerto Lapice Don Quijote a fost numit cavaler într-un castel. Aici, extravaganta lui iluzie a căpătat, am putea spune, ”confirmare” oficială. În realitate ”castelul” nu e altceva decât un han modest care, şi la patru sute de ani după scrierea romanului, e încă acolo, pe strada principală a oraşului. Azi are un nume rezonant – Venta del Quijote – şi primeşte zilnic un număr impresionant de turişti, dacă avem în vedere că Puerto Lapice este un loc devenit faimos doar prin menţionarea lui în romanul lui Cervantes. Aşadar, se poate spune că nu Puerto Lapice l-a umplut de glorie pe cavalerul rătăcitor ci… invers.

Casa Dulcineei
Casa Dulcineei

La Esquivias, aflat nu departe de Madrid şi totuşi învăluit în tipica, rarefiata şi însorita atmosferă tipică din La Mancha, într-o casă transformată azi în muzeu, a locuit ani buni Cervantes împreună cu soţia sa, Catalina. Casa, un splendid edificiu de secol şaisprezece, păstrat într-o stare perfectă, era la vremea aceea proprietatea unchiului Catalinei, Don Alonso, care, cu ocazia căsătoriei nepoatei sale, face cadou mirilor etajul superior al clădirii. O doamnă amabilă ne arată camerele în care a locuit scriitorul împreună cu soţia: bucătăria, dormitoarele, camera de lucru. Şi totuşi, mai mult decât tot ceea ce vedem este chiar excentricul unchi Don Alonso cel care ne atrage mai mult atenţia. În timp ce ne este descris, n-avem niciun dubiu în a recunoaşte în unchiul Alonso figura din care s-a inspirat Cervantes ca să-l creeze pe al său Don Quijote. Împătimit al romanelor cavalereşti, Don Alonso petrecea zile întregi cufundat în iubitele sale lecturi, uitând de orice altceva. Ceilalţi membri ai familiei îl considerau un pic nebun şi nu aveau pentru el prea mare consideraţie. Ei lucrau, împlineau multele sarcini ale gospodăriei, trăiau cu picioarele pe pământ, în timp ce Alonso era mereu absorbit de lumea imaginară a romanelor sale pline de fapte eroice inventate. Şi totuşi, acea existenţă aparent ştearsă şi fără sens a inspirat cel mai cunoscut roman al tuturor timpurilor…

În dormitorul unchiului Alonso
În dormitorul unchiului Alonso

Intraţi în camera lui Don Alonso, rămânem fără grai. E ascetică, are doar un pat, o băncuţă de rugăciune şi un tablou cu Isus pe perete. Pare mai mult chilia unui monah decât dormitorul unui boiernaş spaniol cu bunăstare. În ultimii ani ai vieţii sale, ne spune ghidul, Don Alonso s-a apropiat atât de mult de credinţă încât s-a călugărit. Puţini ştiu, dar în felul acesta se sfârşesc şi aventurile lui Don Quijote. Ca şi Don Alonso, şi cavalerul rătăcitor, ajuns la capătul existenţei, renegă ”idealurile” cavalereşti. Cuprins de febră şi căzut într-o criză de melancolie, îşi vine în fire; căit pentru nebuneasca sa existenţă, cere iertare lui Dumnezeu şi prietenilor apropiaţi, se spovedeşte şi-şi face testamentul; moare ”liniştit şi creştineşte”, ne spune Cervantes. Existenţele paralele ale lui Don Alonso şi Don Quijite se pot citi în cheia unui drum dinspre vis spre realitate; şi astfel, la sfârşitul călătoriei noastre pe urmele cavalerului rătăcitor ne întrebăm: câţi dintre noi, din păcate, nu parcurgem calea în sens opus, chinuindu-ne o viaţă întreagă să obţinem siguranţe umane şi realităţi tangibile, ca mai apoi să ne dăm seama, când poate e deja prea târziu, că toate pentru câte ne-am căznit nu erau decât… iluzie?

Claudio BONAFINI

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.