Nicolae Breban, acasă

0
288

Astăzi marele scriitor Nicolae Breban revine în spaţiul naşterii sale, de unde, cum spunea confratele său de valoare literară Augustin Buzura, nu a plecat niciodată. Revine pentru a spori nimbul unei manifestări care s-a impus pe plan naţional: Zilele Revistei „Nord Literar”. Ce cuvinte să-i adresez distinsului cărturar, academician, bărbat de redută literară şi politică, atunci cînd este nevoie? Deocamdată, mă supun propriilor lui afirmaţii din recenta carte „Viaţa mea”: „vin dintr-o familie din ceea ce s-ar numi mica burghezie de provincie: tatăl, preotul greco-catolic Vasile Breban, fiul protopopului Nicolae Breban, care a zidit o frumoasă biserică în satul Cicârlău, de lîngă oraşul Baia Mare, unde m-am născut, ei înşişi descendenţi ai unor generaţii de preoţi ai Bisericii Unite cu Roma, veniţi din Maramureş, satul Breb, probabil, vieţuind pe lîngă ţăranii şi oamenii acestor locuri, luptînd nu numai pentru credinţa lor, dar şi pentru limbă şi istoria acestor locuri, pentru drepturile românilor mult vitregite şi umiliţi de secole de dominaţie austro-ungară”. Mama Olga Bohmler, dintr-o spiţă de şvabi. După cedarea Ardealului de Nord de către Hitler maghiarilor lui Horthy, statul român a pus la dispoziţia funcţionarilor publici mijloace de evacuare, dar „tatăl meu – mărturiseşte scriitorul – patriot român şi încurajat de enoriaşii săi, ţărani ai satului Recea din periferia Baia Mare a refuzat să plece”. Pe acest fond biografic, marele scriitor îmi mărturisea într-un interviu „În clipa în care ţara mea intră în primejdie, eu devin român”. Am avut şansa să fiu în preajma lui Nicolae Breban la multe evenimente literare. De fiecare dată am admirat la el nesfîrşita lui dorinţă de a crea. Rămîne scriitorul cu direcţie nouă în proza românească de la origini pînă în prezent cum ar fi zis un mare critic. Nu este locul să mă hazardez în aprecieri critice. Am una şi bună: Nicolae Breban este scriitor, un mare scriitor care nu a aţipit în istorie. Gloria, pe care şi-a făcut-o singur prin monumentala sa operă, a deranjat pe unii. Singurul lui răspuns este scrisul.
Cititorii îl apreciază pe autor pentru opera sa. Încolo este critică literară. Care nici ea, critica, nu a ezitat să facă aprecieri care nu pot fi ocolite. Cînd în 1977 apare romanul „Bunavestire” a fost caracterizat de către Nicolae Manolescu: „acest roman excepţional scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original”. Dar astăzi, cinstesc omul Maramureşului Nicolae Breban, reîntors acasă în chip de mare scriitor, membru al Academiei Române care nu a uitat niciodată de unde a plecat. Aşa dialogurile noastre – din păcate prea puţine consemnate – s-au referit la obîrşia scriitorului, la starea de spirit a Maramureşului. De fiecare dată mă întreba: ce mai fac scriitorii din Maramureş? În peregrinările noastre maramureşene – Deseşti, Sighetu Marmaţiei, Recea, Cicîrlău – aflam de la Nicolae Breban viaţa trăită de el pe aceste locuri. La Deseşti mi-a dăruit o dedicaţie pe romanul „În absenţa stăpînilor”. „Poetului Gheorghe Pârja de care mă leagă vocaţia, munţii, Deseştiul Mamei sale şi al lui Nichita”. La Recea, în grădina lui Ghiţă Bud, feciorul crîsnicului, i-am propus o călătorie prin Maramureş pentru a găsi rădăcinile străfunde ale neamului brebenilor. Atunci mi-a răspuns: „Da, sînt perfect de acord. Vă mulţumesc. Vă previn că mă revendicaţi. O să găsim timp, cît de repede, mai ales că eu, structural, mă simt aproape de aceste locuri, sînt al acestor locuri.”
Cel care a abordat într-un veritabil spectacol stilistic, literar şi uman mitul puterii, mitul politic şi mitul locului este autorul unor romane fundamentale ale literaturii contemporane în care dramaticul, abisalul, istoria şi socialul, omul şi iubirea au primit o interpretare personală. Cel care are puterea, ispita, slăbiciunea şi viciul confesiunii nu a uitat niciodată casa dumisale. După cum mi-a spus cu un prilej rămas pentru mine neuitat: „Sînt fiu al locului, un fiu al Băii Mari, un fiu al Maramureşului. Mai mult decît atît, am, cred eu, caracteristicile unui maramureşean, ale unui om crescut la munte, în nordul României, ale unuia dintre cei în care a tresărit de timpuriu, cu veacuri în urmă, flamura naţională, ideea României Mari”. Sînt confesiuni sincere făcute în Maramureş, acasă la Nicolae Breban, unde a decupat ţăranul frumos, flăcăul puternic şi blînd. Un amestec dintre putere şi blîndeţe. Fie aceste cuvinte însemnate cu luna decembrie cînd marele scriitor a trecut pe acasă. Pe la el. Şi pe la noi.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.