Pe jos, prin Quintin
Venind în Franţa, într-o familie necunoscută ce are cu totul alte obiceiuri faţă de familia mea, am crezut că sunt o străină. Totuşi, m-am înşelat, ei tratându-mă ca pe una de-a lor. Cuvintele franţuzeşti au ajuns să fie ceva involuntar pentru traiul de zi cu zi. Deşi cinci zile este o perioadă scurtă de timp, a fost suficientă pentru a-mi forma un început de accent. Abia aşteptam să pot să vorbesc în franceză cu corespondenta mea, Alison, şi familia ei, atât pentru a mă distra şi a-mi consolida vocabularul, cât şi pentru a-mi testa aptitudinile de a vorbi în limba franceză şi a-mi perfecţiona accentul. După două zile, eram deja complimentată de tatăl ei, atât pentru interesul de învăţare a limbii şi a tradiţiilor francofone, cât şi pentru faptul că îmi consolidasem pachetul de cunoştinţe cu care am venit în Bretania. Conversaţiile au devenit din ce în ce mai uşoare, iar cuvintele necunoscute nu au mai fost duşmanul meu numărul unu. Totul era natural, devenind din ce în ce mai apropiată de Alison. Acum puteam vorbi cu tristeţe despre cum în curând urma să plec acasă, iar apoi să ne consolăm cu faptul că va veni în România. Am încercat să ne apropiem cât mai mult, ceea ce s-a şi întâmplat. După ce am plecat în vizită la o mică fabrică de biscuiţi din Bretania, Alison împreună cu prietenele ei care au participat la schimbul de experienţă ne-au scos în oraş pentru a petrece după-amiaza cu ele. Ne-am plimbat pe jos, prin Quintin, până la localul unde urma să mâncăm, astfel că am putut să mai vedem o dată străzile pavate ale oraşului. Alison şi prietenele ei ne-au arătat că nu sunt diferite de noi, astfel că pe parcursul ieşirii au vorbit despre aceleaşi subiecte pe care adolescentele obişnuite le abordează: şcoală, lecţii, băieţi, timp liber, iar lista poate continua.
Până când timpul a uitat de noi
Din fata care de multe ori avea probleme la capitolul vorbirii limbii franceze, am devenit un fel de traducător al grupului de fete din România, deoarece dacă eu consideram că nu ştiu multe lucruri ce au legătură cu limba franceză, ele nu ştiau nici măcar zece la sută din ceea ce eu ştiam. Plăcerea a fost de partea mea. Ceea ce puteam să fac era evident: să-mi exersez vocabularul. Totuşi, nici acesta nu era suficient de bogat, astfel că am avut nevoie de ajutor de la corespondenta mea care a fost încântată să mi-l ofere. În final, am scos-o la capăt, iar după multe discuţii şi o masă copioasă, franţuzoaicele au găsit potrivit să mergem să ne jucăm ceva, într-un loc special amenajat. Dacă până atunci aş fi putut băga mâna în foc că ele nu ştiu să se distreze, acum nu mai eram la fel de sigură. Alison şi Marionne au fost cele care ne-au învăţat pe mine şi pe corespondenta lui Marionne să jucăm biliard. În acest mod, am creat două echipe: Marionne şi corespondenta ei şi Alison împreună cu mine. Încet, am învăţat regulile jocului, anumite trucuri şi tactici, dar totuşi, în final, câştigătorul nu a fost declarat, fiind scor egal. Ele au fost gentile cu noi, făcându-ne să ne simţim în largul nostru, ceea ce m-a bucurat enorm, ştiind că alţi români nu au parte de exact acelaşi tratament. Noi ne-am distrat şi am trăit momentul la maximum, râzând, tachinându-ne când cineva primea puncte şi cunoscându-ne mai mult. Am plecat de la sala de jocuri cu multă voie bună, iar la cumpărături am vorbit despre joc şi modă, intrând în diverse magazine şi probând mai multe haine. Alison îmi alegea haine, presupunând că este stilistul meu, iar eu am acceptat sfaturile ei, considerând-o în pas cu moda sau mai exact, chic. În aceeaşi seară, ne-am dorit negreşit şi să cumpărăm suveniruri, aşa că am plecat spre un complex de magazine. Imediat ce am intrat în locul imens, mi-a sărit în ochi un magazin de papetărie, care mai târziu s-a dovedit a avea o librărie la etaj, unde m-am delectat cu nume celebre şi poveşti nemaipomenite. După mult timp petrecut acolo, am reuşit să luăm şi suveniruri, dar şi mai multe cărţi, plecând apoi fericite spre casă, unde totul a fost liniştit, cinând împreună cu Alison, deoarece părinţii erau la muncă şi vorbind vrute şi nevrute până când timpul a uitat de noi.
Filofteia COVACIU,
clasa a X-a D, Colegiul Naţional „Vasile Lucaciu”
