1. Dezbinarea geopolitică
S-ar putea ca unii să se indigneze pentru faptul că noi vorbim despre Ucraina ca despre o țară scindată, dar termenul nu ne aparține. L-a utilizat renumitul politolog American S. P. Huntington, în lucrarea sa celebră „Ciocnirea civilizațiilor” (The Clash of Civilizations, 1996), numind unele state, fosta Iugoslavie, Turcia sau Ucraina de exemplu, „state sfâșiate” (states torn), adică state situate pe zona de interferență a două civilizații diferite și divizate între acestea.
Pentru a slăbi și mai tare aceste state, pentru a duce „sfâșierea” în astfel de state până în pragul războiului civil, SUA au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu. De exemplu se ia o țară în care SUA urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanțează masiv o opoziție bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raționale, și se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aștepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor și comunicarea oficială a rezultatelor, opoziția acuză neverificat puterea de fraudă și organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar și simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentație de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstrațiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenței și s-ar întoarce împotriva sa, așa că nu are de ales și părăsește puterea. Opoziția proclamă victoria și sărbătorește euforic ca la introducerea calului de lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care SUA au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei țări – Serbia, Georgia și Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra și finanța aceste lovituri de stat era însuși ambasadorul pleni-potențiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc așa-zisa „revoluție a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluția portocalie”.
În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Președintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituțională să mai candideze pentru încă un mandat, așa că și-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iușcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleași date ca și Saakașvili din Georgia. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit mai mulți ani acolo și s-a căsătorit cu o femeie cetățean american. Foarte probabil recrutat de către CIA și trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles și-a făcut apariția la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad și Tbilisi, susținătorii lui Iușcenko nu au așteptat să se termine alegerile și au organizat mari manifestații în Piața Independenței, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestațiile au ținut mai multe săptămâni, până când fostul președinte Kucima și candidatul susținut de acesta au cedat și au predat ștafeta echipei „democratului” Iușcenko. Prima „revoluție” a fost finanțată de către SUA, au fost finanțate o serie întreagă de organizații ale „societății civile” ( care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mișcarea ultranaționalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Țara este împărțită, ca mentalitate, între Vest și Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară și reversibilă, are o populație majoritar ucraineană naționalistă, precum și minorități de cultură vestică, în special maghiari, polonezi și românii din Transcarpatia. Estul țării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigrați din fosta URSS, și ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul conviețuirii diverselor naționalități. Astfel că SUA au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susținând curentele naționaliste ucrainiene, intolerante, pentru „democratizarea” acestei țări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.
A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către SUA zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev și în alte orașe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014, în scopul alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirea lui cu un președinte marionetă a SUA. La fel ca și în iarna anului 2003-2004, SUA nu au găsit o posibilitate de finanțare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei țări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piață de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost virați din Germania prin Fundația „Konrad Adenauer”, dar și din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă și o rusofobă înverșunată în același timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat cu un cinism greu de egalat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei rețele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina și pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită”. Este de înțeles că SUA nu sunt interesate în reconstrucția economică și dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării SUA, cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele. SUA au avut în vedere atragerea Ucrainei în NATO, sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul URSS Nikita S. Hrusciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca să intre în NATO, cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrusciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din puct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.
Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainienii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și URSS. Pe teritoriul URSS Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică și la un moment dat, pe la începutul anilor ’30, i-a pedepsit pe ucrainieni prin înfometare pentru colaborarea cu inamicul german și polonez. Apoi, în al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainienilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva URSS și din nou a pierdut.
După al Doilea Război Mondial, Stalin nu a mai apucat să-și regleze conturile cu Ucraina, el murind în anul 1953. Ba mai mult decât atât, în mod paradoxal, după război Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al URSS Hrusciov a luat teritorii istorice rusești, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat, drept compensație pentru înfometare, în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă sunt în Ucraina sau Rusia, și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii URSS din Vest. El nu și-a imaginat niciodată (să încercăm să ne transpunem în mentalul lui) că Ucraina se va alia cândva cu noii naziști („America first!”) și că vor încerca să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Apoi, după al Doilea Război Mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse și le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama URSS. Pur și simplu, Polonia a fost mutată de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest, pentru ca URSS, prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest.
Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
(va urma)
